a new begggggggg

http://orasultacerii.wordpress.com/

Cantina (fragment...)

Culoarea rosiatica a cerului se reflecta cu putere peste suprafata turnurilor si bolurilor metalice care odinioara erau pline cu lichid fierbinte. Imprejurul lor, sute de conducte serpuiau cai nestiute in totalitate de actualii locuitori, iar din cele sase sonde petroliere, una singura mai functiona, pompand din adancuri lichidul vascos ce odata era denumit de zei, aurul negru.
Conducerea daduse comanda ca o echipa de muncitori sa vina la fata locului pentru renovarea uneia dintre cladirile din cadrul vechii uzini. In urma cu doua luni de zile se finalizase restaurarea camerei principale ce cauzase functionarea ultimei sonde petroliere, iar la etajul superior, cateva camere in care muncitorii uzinei aveau sa locuiasca in urmatorii ani. Uzina inca nu lucra la capacitate maxima, lipsindu-i inca o serie de anexe precum depozitul, garajul masinilor de transport, biroul conducerii si managerial si cantina, cladirea la care se incepea lucrul. Programul de lucru varia intre 10 ore de munca alaturi de opt de odihna. Dupa saizeci de ore lucrate insa, echipa trebuia sa paraseasca locatia, lasand loc liber echipei ce se ocupa de curatarea locului de mizerie, aparate inutile, oseminte de om si animal, daramarea cladirilor ireparabile si reciclarea materialelor. Grupul era format din patru femei si sase barbati, condusi intotdeauna de doi calugari inarmati cu automate.
Era in prima parte a primelor ore de lucru dupa cum razele de lumina venite din spatele smogului rosiatic se izbeau in peretii cladirilor metalice, cand echipa de curatenie coboara ultimul deal al depresiunii. A2 era ultima (ca intotdeauna) din sirul indian condus de cei doi calugari, tarand dupa ea ranita invechita plina cu sticle de apa, mancare, haine pentru orele in care temperatura scadea sub zero grade si ustensilele necesare lucrului. Din cand in cand, barbatii din echipa mai strigau batjocoritor dupa ea, insa tacerea din mintea ei o ajuta de cele mai multe ori sa ignore rautatile acestora. Se intreba cat avea sa mai reziste A14. Fusese violata pe parcursul drumului de patruzeci si sase de ori. Acum, A14-ei i se scurgea sange dintre picioare, in jos pe interiorul coapselor, putea vedea doar cu un ochi si avea parul ravasit si imbaxit.
A5 si A6 erau preferatele lor, pentru ca nu se lasau violate, acceptand de buna-voie sa faca sex cu animalele in calduri ai echipei, alaturi de care calatoreau la fiecare punct de lucru. Unul dintre cei doi calugari nu se baga niciodata in evenimentele de grup, probabil era homosexual sau un pic mai pervers decat ceilalti. De multe ori era surprins cu mana pe sub tunica, in dreptul penisului, facand miscari ca de masturbare. Nu se stia insa daca se masturba cu gandul la unul dintre barbati sau la eveniment in sine.
Drumul fusese mai lung ca niciodata, poate datorita opririlor repetate.

O limba verde (proza scurta)

Tranti usa camerei sale, ignorand in gand sunetul scos de aceasta in timpul impactului. Simti cum tocul pocni si astepta ca din secunda in secunda, geamul acesteia sa crape sau sa se desprinda. Icni un pic in mintea lui, insa isi continua pasii pe holul scurt pana in sufragerie. Isi trage in mers camasa militareasca ce avea steagurile germaniei cusute pe bicepsi, cu un ochi atent la bocancii ce aveau sireturile desfacute. In camera de zi, tatal sau statea in fotoliul invechit si chilodit, picior peste picior, cu ochii absorbiti de imaginile miscatoare din acea carcasa ce mirosea mai tot timpul a ars, asteptand parca sa se intample ceva cu mult mai interesant decat era deja. Aparitia fiului sau in camera nu ii trezi niciun sentiment. Nici tanarul nu se implica prea mult in aceasta coordonanta de sentimente, asa ca trecu mai departe peste covorul puternic colorat, in holul principal al apartamentului, trantind in aceeasi maniera inocenta, ura in urma lui, de data aceasta o usa fara geam. Holul imediat urmator era cu mult mai intunecat, singura lumina ce isi facea loc printre firicelele negre, venind pe crapatura usii dinspre bucatarie, care imediat se deschide in momentul in care zgomotul celei anterioare isi facu aparitia. In pragul acesteia isi facu aparitia mama baiatului, care isi stergea mainile cu un prosop portocaliu.
-Ia zi, mama, ce vrei sa iti aduc de afara?
-Galeata aia, rosie, in care tineam noi bulbii aia de gladiole, aia mare! O stii?
-Cred ca da. Unde este pusa?
-Sub geamul balconului, ultimul din dreapta.
Baiatul incuvinta, apoi se apleca sa isi lege sireturile la bocanci, se opri insa dupa cateva momente, dupa o strafulgerare ce ii patrunde in mintea goala, clipa ce il facu sa renunte la ceea ce incepuse sa faca.
-Nu ti le mai legi?
-Ce?
-Sireturile.
-Da-le-n ma-sa!
-Ai nevoie de lumina? Iti dau bricheta aia cu lanterna?
-Nu. Ma descurc.
-Poate te impiedici si, Doamne-fereste, iti rupi gatul pe scari!
-Hai, domle’, lasa-ma ca nu mor!
Apoi iesi in aceeasi maniera precum isi facuse aparitia in holul principal al apartamentului.
Se trezi in casa scarii, unde peretii si scarile erau cufundate intr-un intuneric dens si nemiscat, nepatruns de nici cel mai mic firicel de lumina artificiala. O liniste completa lovi usile apartamentelor ca si cand nimeni nu traia acolo.
Baiatul se opri vreme de cateva momente in loc, pentru a se cauta in buzunare de telefonul mobil, injurand in acelasi timp printre dinti ca nu accepta bricheta cu lanterna pe care maica-sa i-o putea da inainte sa iasa din casa. Pana la urma dadu din mana a lehamite, spunandu-si in sine ca oricum se poate descurca si fara. Impinge de usa ce dadea catre iesirea din spate a blocului, observand cu stupoare ca e incuiata.
-‘Tu-i gura ma-sii de bosorog!
Apoi se intoarce in casa injurand in continuare.
-Ce-ai patit?
-E incuiat! Iar bosorogul ala de administrator…
-Iti dau cheile acum, stai putin.
-De ce dracului o incuie nenorocitul ala, nu pot sa-mi dau seama?!
-Pentru ca pe holuletul ala mai vin aia de la patru si beau. Lasa mizerie si tot el face curatenie. Mai fac si galagie pe de-asupra, ca tare prosti sunt! Nesimtiti!
-Pai si de ce nu se ia de aia?
-Degeaba le spune, tu crezi ca ar fi prima oara?
-Un drac sa-i ia si p’aia!
Apuca cheile si iese intr-o maniera parca mai nervoasa ca mai devreme.
Se chinuie orbecanid sa descuie usa (destul de fragila care cu siguranta putea fi doborata printr-o simpla pocnire cu piciorul daca era la o adica), apoi patrunde in holul ce dadea in intrarea din spatele blocului, coborand cu atentie cele patru trepte. Se trezi in cele din urma afara, oprindu-se vreme de cateva clipe pentru a-si cauta pachetul de tigari. Daca tot iesise afara, mergea o tigare…
Nu murea ma-sa daca mai astepta putin. Pana la urma, daca avea nevoie de galeata aia urgent, s-ar fi dus ea sa o ia. Nu s-a dus, inseamna ca nu era o graba.
Se cotrobaie dupa tigari, apoi dupa chibrit, pentru ca in final sa isi aprinda Kentul lung, penultimul din pachetul necartonat care se cam turtise in buzunarul hainei militaresti.
Era o noapte calduroasa pentru acel final de martie, iar cerul se arata destul de promitator pentru ziua ce avea sa vina. Limpede, sincer, luminat usor de catre astrul noptii, cuprins de o tacere mirobolanta pe care nu intotdeauna o puteai simti ca locuitor al acelui oras. Era trecut insa de miezul noptii, iar traficul urban se mai linistise in acea zona apropiata de periferie.
In sfarsit trecuse iarna, pentru ca parca tare mult ii chinuise pe cei din sudul tarii in acel an. Caldura si intretinerea unui apartament se scumpise din nou, iar lucrurile economice pareau ca stau din ce in ce mai prost, iar iarna parca ingreuna situatia. Iar el, abia astepta caldura. Era un om al drumetiei si a dormitului sub raza noptii, limpede si senina. Hiberna in timp cu ursu’ si se juca cu el cand era cald. Visa cu ochii deschisi si numara zilele pana in vara, cand totul avea sa reinvie cu adevarat, iar sezonul pentru drumetii pe munte se deschidea.
Sufla cu putere fumul din plamani, plimbandu-si ochii pe cerul care parea mai frumos ca in serile trecute, se apropia de maretia pe care el o cunostea si o astepta in fiecare primavara cu nerabdare.
Parca mai era putin de lucru in coltul vestic al acestuia.. 
Tigarea paru un pic cam scurta, ori timpul trecuse cu mult prea repede, pentru ca in doar cateva clipe parca, baiatul se trezi cum pielea degetelor ii este fripta de mucul ce se micsorase. Tutun parea ca nu mai e, luminita rosiatic-portocalie ajungand in cele din urma la vata plina de filtre ce ar fi trebuit sa retina impuritatile. O arunca la cativa metri de el, apoi isi arunca privirea in jurul sau cu ochii atintiti dupa acea galeata de care mama lui avea nevoie.
Simti miros de ars.
Fiindu-i teama ca nu cumva ceva din gradinita sa se fi aprins, nascand preludiul unei adevarate tragedii, baiatul se uita atent pe marginea peretilor blocului.
La aproximativ patru metri de dreapta lui, de-a lungul balconului sau chiar, acolo unde peretii cladirii se uneau la 90 de grade, formand o scobitura paralelipipedica in intreaga constructie, o scobitura in care oamenii din bloc isi tineau lucrurile de care rar aveau nevoie, poate chiar si acea galeata tot acolo se afla; baiatul zari o prezenta ascunsa in acel intuneric dens – in acea scorbura nicio lumina artificiala cat de puternica ar fi fost ea, nu ar fi putut patrunde.
Initial simti prezenta necunoscuta, apoi privirea i se izbi de valuri de aburi ce ieseau din acel intuneric. Ciuli urechile si auzi o respiratie greoaie si amenintatoare cum il priveste prin coltul peretelui, propunandu-i sa isi deschida portile in fata terorii ce ii dadea tarcoale.
Baiatul incremeni, uitand de toate acele ganduri frumoase pe care le enumerase in timpul tigarii, simtind cum muschii ii impietresc, cum inima i-o ia razna si cum acea nuanta tulburatoare ii cucereste intregul corp. Ar fi vrut sa fuga, insa ceva il tinea in loc… Acel cineva? Acea “chestie” care i-ar fi suflat in ceafa il tinea impietrit? Stana de piatra…?
Nu se vedea niciun chip, niciun trup, nicio forma dupa acel perete, insa baiatul stia, simtea ca acea entitate exista.
Nu credea in rahaturi…
Dormise in salbaticie de nenumarate ori, insa niciodata nu a trecut printr-o asemenea senzatie, deloc placuta…
-Cine… esti?...
In clipa urmatoare, din acel intuneric, o alta pacla se nastea dintr-o opacitate perfecta, usor-usor conturandu-se intr-o forma cunoscuta. Un chip desenat din intuneric, un chip ascutit de om, din cate se parea, fara par, cu o forma alungita a barbiei. Nu se distingea nicio forma in afara de contur si de cei doi ochi rosii, aprinsi, stralucitori in acea noapte perfecta.
Negru.
Era mai negru decat negrul…
Intuneric.
Iar mirosul acela imputit...
Nu era nimic uman din acel neant opac din care se porneau doua coarne lungi si usor incovoiate, ca de tap. Nu era nimic uman in acel miros. Nu era nimic uman in acel intuneric, si nici in acei aburi care se parea ca sunt singurii ce straluceasc in acel vant racoros de noapte. Nu era nimic uman in acea ipostaza.
De parca lanturile ce ii tineau trupul se evaporara, baiatul o zbunghi inapoi in bloc, impiedicandu-se de sireturile bocancilor militaresti, aterizand in genunchi pe primele trepte intampinate. Nu erau multe… doua… sau trei. Icnind de teama, se ridica de parca obstacolul nici nu ar fi existat, izbind cu putere usa ce dadea in scara blocului. Mai avea doar cativa pasi pana in apartamentul sau, loc in care spera sa se salveze de acea entitate imputita. Cand deschide usa insa, in pragul acesteia se afla un alt val de intuneric, parca la fel de opac si la fel de dens ca cel intalnit in gradinita. Baiatul impietri din nou, privind terifiat.
Icni.

Un val de sange izbi peretele din stanga lui, apoi cativa stropi se preling pe acele trepte. Nu erau multe… doua… sau trei.

Iona - fragment

1.
Preludiu – portetul unei familii moderne

Nimic nu se compara cu frumusetea unei familii perfecte intr-un cadru mai mult ca perfect peste care zburda acei fluturasi ai mintii si ai imaginatiei, de asemenea perfecti. Ferestrele casei indeajuns de mari cat sa ascunda toti militarii din Brazilia, batute atent in margini rosii zglobii, acoperite de perdele pe fundal bleu peste care se conturau acele balonase roz tinute de iepurasii larg zambitori, expuse infipt in niste pereti de asemenea perfecti, ce ingradeau acele camere in care adese ori, rasfatatul copil al familiei se ratacea.
Desigur, nu era pericol ca acesta sa pateasca ceva, pentru ca bona-cea-viteaza aparea intotdeauna cu ochii tresarindu-i a prema, pentru a-l salva pe micul-print (printesa) de la o te-miri-ce tragedie.
Apoi tatal bine pus intr-o functie (NEAPARAT) de conducere in vreun trust mai mult decat cunoscut, venea si impartea hartiile cu valoare pe care le purta intotdeauna dupa el in portofel, cu super-nanny ce l-a asigurat ca ipocrizia lui va fi dusa mai departe in aproximativ zece ani. Doamna-perfectiune, gaina acelei ograzi speciale, venea si o lauda si ea de asemenea pe salvatoarea viitorului mostenitor, aruncandu-i mai in scarba sau nu, doua hartii pentru un pachet de cafea, d’ala scump, ca nu se incurca ea cu maruntisuri.
Si toata lumea se tinea de mana si dansa, de sarbatori deveneau brusc mai buni, dupa acestea, reveneau la ritualurile lor satanice, priveau totul optimist pentru ca nu duceau lipsa de nimic, si se intrebau cum de altii sunt asa lenesi si n-au, iar ei atat de destepti si se lafaie in loteria vietii?!
In cativa ani, copilul creste, ii da primul floc (asta pe la unspe ani, dupa prima muie – de! E copil de familie importanta, la ce te asteptai? Sa ramana virgin pana la majorat?) si topaie din ce in ce mai ignorant prin holurile casei amplasate in cel mai tulburator de frumos cartier al orasului, construit dupa modelul americano-romanesc pe care chiar cele mai importante persoane din za city il inventase.
Doamne! Cata perfectiune! Nici cel mai cub dintre cuburi nu cunostea aceasta simetrie patrata de exceptie.
Intotdeauna computerul sau era cel mai performant din clasa, hainele sale cele mai scumpe, si, de ce nu!?? Adica, cum, printi’al meu sa n-aiba ultima marca de touch? acel telefon mobil la care toti copiii din scoala – vai ce badarani si tarani imputit is ei – ravnsesc, dar, precum zicea si Borat despre sora-sa: You will never get this! You will never get this! Adidasii pe care el ii purta erau cumparati inainte ca cei de la Nike sau Puma sa ii lanseze pe piata pentru ceilalti bieti-muritori; parfumul sub care facea dus (n-ai idee unde aunge tehnologia!) era cumparat dupa pret, nu dupa miros, pen’ ca pan’ la urma nimic nu miroase mai frumos decat bogatia si maretia! Cumparaturile nu si le putea face din marketurile prinse de febra reducerilor, pentru ca asta nu se ridica la nivelul lor de existenta, si cum ar fi fost ca directorul unui mare trust sa fie vazut la reduceri pentru mancare?! Auzi, dumitale, ce jignire! Copilul intotdeauna stramba din nas daca mirosea a mici si nu a McDonald’s, chiar daca erau sanse 50-50 ca inauntru sa fie cam aceeasi carne, rafinata insa dupa o anumita reteta.
In scoala primara, parturile lor erau mirosite cu admiratie de invatatoare, inflamandu-si narile de fiecare data cand impartea acel miros parfumat pe cele doua nari de hipopotam ce zbarleau firele de mustata inabusite de duhoare si transpiratie.
Cand se ragaia in clasa, copii incepeau sa rada zgomotos, de asemenea si profesorul, abia apoi vinovatul era dat afara pentru impertinenta. Era iertat repede pentru ca in clasa a cincea, a sasea, erau prea mici pentru a cunoaste cuvantul acela. (Mai problematic e faptul ca acel cuvant nu avea sa fie cunoscut si disecat de acesti copii nici dupa ce treceau de pragul adolescentei. Ei erau prea perfecti pentru a pronunta acea greutate de litere ce se imbinau intr-o sonoritate mai proasta ca cea a celor de la Linkin Park. Desigur, In the end era fredonat de fiecare data cand li se dadea sansa, pentru ca, in acei ani 2000 era mai la moda decat fusese vreodata Macarena pentru parintii lor. Nu trebuia sa inteleaga nimeni o iota, era indeajuns de cul (cool – pt cei veniti de pe alta planeta) pentru faptul ca si albii pot canta rap si in acelasi timp, sa isi chinuie instrumentele cu doua acorduri invatate, si alea chinuite... Pentru ei, Lacrimosa nu exista, iar Slipknot era un cacat!)
Precum anii treceau, veneau si petrecerile pline de perfectiune americaneasca, in care doar cei speciali aveau dreptul sa intre pe acea usa perfecta, intr-o ambianta mai mult ca perfecta, printre niste oameni cu adevarat perfecti. Ce mai! ?? ! Nici ingerii nu sunt la fel de perfecti ca ei! (Din nou voi fi acuzat de blasfemie – nimeni nu va accepta o simpla ironie) Pustoaicele care au inceput deja sa isi rada parul pubian, danseaza pe mesele de cristal tinand tigara si cutia de energizant in aceeasi palma, iar baietasii isi misca picioarele in jeansii lor de cel putin doua hartii cu valoare, in ritmurile in care Eminem face misto de propria natiune. Dupa miezul noptii, cateva cupluri se retrag pentru petting , unele sunt inca la inceput, altele sunt deja suficient de largite cat sa lase intrare libera pentru lupii rosii ai lui Stalin. Parintii privesc cu mandrie, mamelor scurgandu-se lacrimi de emotie, in momentul in care isi vad fiicele sugand primul penis din viata lor, cu putin efort si exercitiu, vor ajunge la nivelul stramosilor lor.
-Fiica noastra a crescut… spune femeia emotionata, strangandu-si palmele de fericire si slabindu-si ochii in lacrimi, privindu-l apoi pe sotul ei care isi asaza cravata si isi incheie fermoarul. Dupa, ii face semn menajerei sa se ridice din genunchi si o indeamna sa dispara din fata lui. Ejacularea a fost asa cum a avut nevoie.
El tace, niciodata nu vorbeste despre copiii lui. Stia ce a iesit din el, si stie ca ii poate compara cu spermatozoizii avortati in gura menajerei, secretarei si, de ce nu, a profesoarei tinere cu care fie-sa face pregatire la matematica, engleza, literatura romana, chimie, fizica si religie! Normal! Pentru ca si ei sunt tot crestini, mai ales atunci cand ofera milioane pentru ca Dumnezeu sa le tina loc liber in Rai. Doar capului familiei… nevasta-sa este prea putin importanta (de tras i-o trage mai rar decat echipa nationala de fotbal a Somaliei castiga cupa mondiala), iar copila… am facut comparatia mai sus.
Desigur, sunt alte familii care aleg sa isi foloseasca celalalt testicul si sa nasca un baiat, mandru si falic ca un molid, in jurul caruia intotdeauna vor roi toti ce ii doresc banii… si atat. Va face sex inaintea celorlalti pentru ca in turma, el este capetenia ce va duce la cucerirea libertatii si anume: incalcarea legii de fiecare data cand are ocazia (pentru ca tati are bani si mami il satisface pe seful de post al sectiei numarul 1 din oras), conduce automobile fara permis (cum isi permit autoritatile sa ii ceara lui permisul? Pai ei nu stiu din ce familie face parte? Eh, pe dracu’! va vorbi tata-su cu Dumnezeu sa ii arunce in iad. Las’ ca vad ei cine’i smecher cu adevarat!), violeaza fara a se simti vreodata vinovat, calca in picioare pe cei ce nu sunt la nivelul lui, consuma droguri si mai ales! vinde celor din jur (pentru ca asa trebuie traita viata – la nivel maxim iuhuuuu!), si, mai ales, nu in ultimul rand, copiaza la examenul de bacalaureat iar profesorii supraveghetori se confunda usor cu femeile de servici ce ii aseaza chiar fituica mai aproape de ochii sai perfecti. Astfel, ajunge sa faca o facultate, si, in cel mai scurt timp ajunge maneger la cel mai mare casino din Bucuresti, asta ca un job inainte de a termina facultatea, iar dupa ce isi da licenta (Dumnezeu stie cum!) va fi un mai mare si prea-bine cunoscut doctor in stiinte!
The center of this world… they!

Cantecul Pamantului

Statea – in mijlocul campului – privind atent spre cladirea inaltata la vreo treizeci de metri distanta de el, o cladire ce infatisa o gara amarata, loc acoperit pentru cersetorii ce se nascusera in urma cu cateva decenii. Nu era deloc o cladire aratoasa ce i-ar fi trezit interesul si care i-ar fi putut starni atractia. Un singur toc mai avea ferestre de sticla, restul fiind acoperite ori cu cartoane, ori lasate in voia sortii, ca o cale pentru vantul rece ce batea adeseori printre spicele de grau si buruieni ce se intindeau de-o parte si de alta a celor doua linii ferate paralelizate pana undeva in orizont unde se serpuiau odata cu soseaua ce cotea la dreapta. Parea ca este o sosea importanta.
In maini nu avea nimic, insa umarul stang ii simtea ceva greutate, nu insuportabila, dar destul de suparatoare. Parca nu o dorea acolo unde era. Ranita pe care o tot purta dupa el intotdeauna continea ceva, insa niciodata nu se stia ce era atat de important.
Erau vreo doi oameni in jurul sau, ce se indepartau insa catre sosea, ca si cand ar fi coborat deja dintr-un tren. Ce tren? Ca el asta astepta… Degeaba isi punea intrebari daca le tinea doar pentru el. Poate ca ar fi trebuit sa le spuna mai tare. Siluetele disparura in spatele acelei cladiri darapanate, asteptand probabil o cursa pana inspre cel mai apropiat oras. Nu puteau merge cu trenul? De aceea exista acele cai ferate… Dar de ce te intereseaza pe tine? Tu iti astepti propriul tren peste propria viata.
Un singur lucru ii atrage atentia, si anume culoarea si greutatea cerului, ce parea ca se incheaga strict deasupra lui. Intregul camp era inghitit de acelasi nor deloc prietenos, inversunat de aceleasi rafale puternice de vant rece de toamna, anuntandu-se o miraculoasa furtuna de sfarsit de vara ce se lasase vazuta in ultima vreme de nenumarate ori. Ochii i se bulbucara usor, iar treptat, inima incepu sa i-o ia la trap. Intotdeauna ii fusese teama de furtuni, mai ales de fulgere si tunete, frica ce o luase de la mama lui, care, in vremurile trecute, ar fi fost in stare sa se zideasca in interiorul unei cladiri pentru a se feri de acele autonomii violente ale furtunilor de vara. El nu era chiar asa exagerat, insa mintea ii lucra destul de repede in momentul in care ramanea descoperit sub o asemenea vreme.
Si… da! Vreau!
Nu lua in seama parul ce i se tot zbatea inainte ochilor sai ce il usturau de la atatea rafale de praf, incercand sa isi hipnotizeze miscarile pentru a gasi o solutie. Nu era o idee prea buna, mai ales ca mintea lui deja incepuse sa deseneze fel si fel de povesti din amintiri ca cea in care fetita este trasnita in mijlocul unei livezi de ciresi, chiar prinsa de o furtuna asemanatoare. Apoi povestile continuau. Se spunea ca daca in picioare porti cizme de cauciuc, nu se intampla absolut nimic. Bunicul unui prieten de-al sau a incercat asta… tinand in mana un lant de bicicleta. Nemuritorul, ce sa zic?! Desi auzea tot felul de astfel de povestiri, pe acele meleaguri in care el copilarise – si de pe care teritoriu se intorcea chiar in acea dupa-amiaza, seara – erau din ce in ce mai multe morminte si cruci inaltate in memoria persoanelor ucise de furtunile de vara si de descarcarile electrice ale acestora. Nu vroia sa fie el urmatorul, insa nici sa se cufunde in interiorul acelei gari intunecate ce parea ca ii face semne erotice cu degetul. Gara aia imputita nu avea peron si nici casa de bilete. Era doar o cladire darapanata a carei nume este “gara” doar pentru faptul ca la cativa metri de ea, opreste un tren.
Logica CFR-ului nu poate fi inteleasa de un biet muritor.
Daca nu ar fi fost acei cativa pereti asezati fara un prea mare sens, cat si acel acoperis caruia parca ii lipseau cateva tigle, acea zona s-ar fi putut numi fara doar si poate o halta care pe timp de noapte ar fi devenit foarte usor confundata cu un camp peste care mai trecea din cand in cand un tren, ce oprea plictisit, din care un om sau doi (betivi) coborau pentru a-si continua miraculoasa calatorie catre alte meleaguri pe soseaua ce se unea in T cu cea principala de mai devreme, si ce se continua pana undeva in adancul acelei depresiuni. Daca nu ar fi fost cele doua bariere colorate cu siguranta in acea zona s-ar fi produs nenumarate accidente de care nimanui nu i-ar fi pasat. Si ce? O masina sau doua lovita nu face mare lucru, si mai ales, oameni mor la fiecare zece secunde pe acest pamant, altii se nasc si tot asa. De ce ne-am bate capul cu un accident razlet la o bariera de halta care oricum nu este prea circulata nici din punctul de vedere al CFR-ului, nici din punctul de vedere al automobilelor. Cea amintita in acest paragraf… ar fi o zi normala. Cu tot cu morti, vii, intuneric…
Ziua pe care el o traieste acum insa, nu este nici pe departe una peste care sa treci cu ochii inchisi.
Si el a incercat acelasi lucru.
Nu i-a iesit…
Pentru ca acei nori voluptosi se zbateau din barbile lor albe si stufoase pentru a napazi peste acele meleaguri jilave, inundate de ale lor lacrimi, intr-o armonie haotica, anorexica si nervoasa, precedand acel preludiu al negrului de lumina in plina zi, chiar in momentele in care Soarele isi prezinta puterea pe vazduhul, odata pur si clar. Acum toate acestea sunt acoperite de aceeasi rautate rasunatoare si infundata in acelasi timp, intr-o goliciune inestetica si perfecta ce v-a sa-ti fure ochii – nu neaparat in izbucnire de frumusete – si sa te hipnotizeze multa vreme din acel moment. Ca o capcana, asa se prezenta. Ca o capcana… tot a ciclului normal al naturii. Neputincios in fata acestei explozii de forma, ramai imobilizat pana acei nori au sa-si puna bratele peste mintea, trupul si sufletul sau, aruncandu-le pe toate trei in acelasi abis de nedorire. Te vei zbate si tu la fel ca acele aripi ai norilor cenusii ce scuipa flacari de ploaie peste pamantul negru si inecat in lacrimi atmosferice.
Nu.
Nu i-a iesit.
Baiatul priveste in cele din urma speriat in jurul sau, desprins cu greu din acea capcana intinsa de imaginea miscatoare ce il invaluise. Se parea ca in zona nu se mai afla niciun om, toti ascunzandu-se in acea cladire darapanata, ori asteptand pe marginea soselei principale o sursa de decolare din acea zona.
Automobile treceau, insa niciunul din dorinta de a mai lua ceva calatori. Totusi ei gesticulau.
Baiatul inoata si el prin iarba de pe marginea cailor ferate, ajungand in cele din urma pe peronul de pe partea strazii principale, inainte ca acel mic val de apa sa il prinda de calcaie. Picaturile de ploaie se izbeau din ce in ce mai violent de sol, formand deja un strat netrebnic de umezeala. Nu priveste inapoi, si se strecoara prin acele cotituri de gard din plasa, pana langa cativa oameni ce asteptau ca cineva sa opreasca pentru a-i lua la ocazie. Chiar si pe acea vreme, sufletele proscrisilor de pe patru roti, erau la fel de haine. Insa necunoscutii radeau de fiecare data cand o masina trecea pe langa ei, nedand semne ca ar opri. Tanarul se opreste chiar langa unul din ei, care deja renuntase sa isi mai traga intreaga gluga pe cap, lasandu-si fruntea chelita in bataia furtunii. Picaturile i se scurgea peste ridurile imbatranite, varful nasului cocarjat, si buzele simple de om muncitor, pierzandu-se undeva in imagine peste restul voalurilor de ploaie de pretutindeni. Tanarul il privea mirat, incercand sa inteleaga daca rade dintr-un motiv anume, sau pur si simplu este nebun.
-Asteptai de mult? intreaba.
-Nu, tinere. Am venit cu acelasi tren.
Degetele lui batatorite si groase, ce nu mai puteau sta drepte dupa o viata plina de munca, continuau sa faca semne lejere automobilelor ce treceau pe prima banda a soselei.
-Nu opreste nimeni, nici macar pe vremea asta…
-Asa se pare. Dar nu ma grabesc.
Ochii baiatului se rotira din nou catre vazduhul incarcat ce parea ca nu a inaintat din locul in care trenul oprise in urma cu cateva minute (spun asa, pentru ca in zona dinspre strada, norii nu pareau a fi la fel de intunecati, chiar daca ploaia siroia in aceeasi nuanta).
Un automobil rosu, nu stiu ce marca era, isi izbeste cauciucurile de o baltoaca ce se tot marea de pe marginea soselei, improscand violent persoanele ce asteptau la ocazie, fapt ce il determina pe baiat sa injure printre dinti si sa se indeparteze de acel loc. Cu teama fata de sunetele violente ale furtunii, tanarul se adaposteste pe marginea cladirii darapanate ce parea ca mai acopera alti cativa necunoscuti ce probabil asteptau un alt traseu. Erau trei sau patru barbati, la fel de “muncitori” ca si cei doi de pe marginea soselei. Pentru cateva momente, baiatul avu impresia ca acestia pufnira intr-un ras violent in momentul in care automobilul rosu ii improscara pe cei de pe margine cu aceeasi apa pe care o simteau picand din cer. Ei erau uscati, nici macar atinsi de acele picaturi. Baiatul se opreste langa ei, avand in continuare impresia ca este in continuare batut de ploaie. Cate o rafala de vant arunca o serie de picaturi asupra lui, facandu-l sa inchida ochii de cateva ori. Necunoscutii de sub marginea de acoperis se indepartara de el, incercand sa se pastreze curati si uscati.
-De ce iti este teama? intreaba unul din ei, aruncandu-i tanarului o privire nu tocmai prietenoasa, parca putin ingamfata si superioara.
-Poftim?
-Furtuna este pe cale sa se opreasca, iar Apocalipsa nu are cum sa vina acum. Este prea devreme…
Tanarul privi in jurul sau, apoi spune confuz:
-Nu inteleg…
-Priveste! Norii s-au spart!
Apoi isi arunca ochii pe cer si observa exact deasupra cailor ferate, haltii in care oprise trenul cu care venise, o gaura in acea plapuma de nori, in care se revarsa toata furia furtunii, apa ce inundase solul, valurile si aripile negriciosilor ce se zbatusera violent vreme de – poate un sfert de ora – preluand calea catre o alta dimensiune paralela ce probabil se afla in spatele acelei perdele. Tot acest proces dureaza cateva minute, timp dupa care intregul cer revine la normal, acoperit de o pacla cetoasa cenusie, linistita, tacuta, ce nu avea sa stoarca nicio lacrima, niciun vuiet, niciun sunet.
-Acum vine si trenul tau… Pleaca!
Stia ca vorbele necunoscutului nu erau deloc prietenoase, iar plecarea lui reprezenta o favoare pentru cei aflati sub acoperis. Prezenta lui acolo nu le priise.
Tanarul facu cativa pasi in laturi, apoi facu cale intoarsa pe drumul ce il urmase mai devreme, pentru a ajunge in final in acelasi loc de unde plecase. De undeva dinspre munti venise un tren, cu cateva vagoane, asemanator din exterior cu cel cu care venise. Din exterior. Nu avea multe vagoane… doua, sau trei… din exterior, apoi parca acea locomotiva, nu parea a fi prea moderna. Avu impresia pentru moment ca este ceva pe aburi. Din exterior… Tot din exterior, culoarea aia spalacita si imputita nu putea patina bine pe restul imaginii. Nu era nici un albastru, nici un verde… din exterior, se parea a fi un bleu-marin ruginit, poate un pic prea mult catre un cenusiu impotent. Din exterior se vedea ceva lume, nu foarte multa, doi, trei in picioare, insi ce probabil vroiau sa fumeze si nu doreau sa improaste pe toata lumea cu placerea lor inexistenta. Nu distingea aglomeratie, iar asta era un lucru bun pentru ca dorea un loc linistit – din exterior – in care sa stea pentru a-si linisti mintile. Nu dorea sa se impiedice in urmatoarele statii pana in oras de cersetori, aurolaci sau tigani certareti care sa ii strice mai rau decat erau deja, gandurile – din exterior – si starea. DIN EXTERIOR DIN EXTERIOR DIN EXTERIOR DIN EXTERIOR DIN EXTERIOR DIN EXTERIOR DIN EXTERIOR DIN EXTERIOR…
Trenul se opri si tanarul nu digera acel sunet pe care nu il auzise, insa pe care mintea sa il percepuse. Era acelasi sunet greoi de locomotiva care isi trage haturile pentru a se instala in gara/halta/loc pentru ca acei calatori ce vor sa coboare sa coboare, iar cei ce vor sa vina sa urce, iar cei ce vor sa ramana sa stea nemiscati in interiorul vagoanelor. Nu erau multe, precum am zis. Deci nici prea multi oameni. Pe acel traseu niciodata nu au fost, iar majoritatea se modernizase, isi achizitionase automobile cu care faceau naveta inspre oras ori inspre zonele industriale din zona. Sudul judetului era plin de astfel de zone. Se putea spune ca nu existau suficienti oameni pentru a le tine in frau asa cum ar fi trebuit, salivand dupa forta de munca. Insa lenea mintii lor era cu mult prea mare, iar mandria o arma puternica a umanitatii, chiar si in acel vis, comunist as putea spune, pentru ca se pare ca doar acolo se mai munceste. In comunism si in prag de foamete, atunci cand ne ajunge cutitul la os. Usile vagoanelor se deschid, insa nu foarte multi oameni aleg sa coboare din acestea. Majoritatea isi scoteau testele in exterior (din nou) pentru a privi dupa vreo fustita nou-aparuta, ori dupa vreo persoana ce iesea din tiparul lor. De asemenea, se retrageau in acelasi mod simplu si inutil. Tanarul insa parea ca iese din tiparul acestora, iar lucrul acesta nu era intocmai agreat. Cauta din priviri o usa la care sa nu fie nimeni si urca treptele imense ale vagonului, trezindu-se in holul acestuia, spre natura lui scarbita, populata exact de oamenii de care el se ferea: cersetori, aurolaci, plebea societatii ce se scalda intr-o mizerie de nedescris, cu anticorpi mai tari ca cei pe care ii dezvolta antibioticul. Imediat, ca intotdeauna, tanarul este atintit de privirile lor golase. Baiatul se prefacu ca nu vede acest fapt si incepu imediat sa isi caute o cale catre un alt vagon, poate mai putin populat. Era inconjurat de patru usi de acces, toate asezate sub forma de puncte cardinale, dinspre care se pornea cate un vagon. Parea ca se afla in centrul unui X, forma trenului devenind un lucru prea putin important (ce imagine v-ati format?). Dintre cele trei usi, una singura parea a fi ceva mai speciala, pentru ca accesul la ea se facea prin urcarea a catorva trepte, ceea ce insemna ca acel vagon era ceva mai inalt.
In urmatorul moment, se auzi fluieratul trenului, apoi sunetul sinelor si a cailor ferate, a fiarelor si a celorlalte mizerii ce formau mijlocul de transport, echilibrul corpului devenind un pic cam greu de mentinut. Baiatul se prinde de marginea geamului langa care se afla, geam ce in urma cu cateva zeci de secunde era o usa, chiar usa pe care urcase el. In partea opusa, se afla o tiganca ce isi tinea la san plodul, alaptandu-l, colorata in aceeasi maniera traditionala cu care ii invatasera pe cei din jur in atatea decenii de cand convietuiau impreuna. La cativa pasi de ea, doi tigani mustaciosi isi scuturau scrumul de tigare peste pantofii albi si murdari pe care ii purtau, bolborosind in limba lor aceleasi cuvinte cu greutate. In acel semi-hol de vagon se mai aflau doi aurolaci de varste mici, un cersetor batran, cu barba colorata, si un pazni, un majordom din trecut, ce statea nemiscat langa usa din spatele treptelor din lemn, ce dadea in acel vagon ce parea a fi mai linistit. Tanarul nu mai cerceta restul existentei din jurul sau, facand pasii rapizi catre acea usa. Isi arunca ochii pe fereastra intacta, observand cu placere canapelele curate ale compartimentelor, vagonul nu foarte aglomerat, populat cu fete linistite si culte, imagine ce se contura in mintea lui ca fiind locul prielnic pentru restul calatoriei. Intinde mana catre manerele ce aveau sa deschisa usa, insa majordomul il opri, privindu-l de sus.
-Aici e clasa intai!
Tanarul isi retrage mana, privindu-l cu ochii bulbucati.
A inteles mesajul inca din prima secunda. Isi mai arunca odata privirea in jurul sau, observand cu stupoare oamenii in randul carora avea sa stea pana la finalul calatoriei. Nu era mult… vreo patruzeci de minute de mers in acel haos.
Ii era oare teama? Scarba? Neplacerea creata de acel majordom imputit. Da’ pan’ la urma ce cauta el acolo, in acel tren? Ba era controlor, dar nu controla pe nimeni; ba paznic; ba servitor! ? cu toate astea, s-a pus intre el si linistea din celalalt vagon.
Nu avea de gand sa se certe cu el. Nu era cazul, iar baiatul nu era genul.
Asa ca se retrage si se aseaza intr-un colt ramas liber, asteptand ca timpul sa treaca mai repede.
Nu a ales niciunul dintre celelalte vagoane, pentru ca trenul fiind asezat in forma de X nu era sigur ca toate ajung in aceeasi destinatie.

...si priveam cu dispret (fragment)

Doi dintre soldatii care privisera ceea ce se intamplase in acea camera, isi umplura camasile si jachetele militaresti de voma acra si albicioasa. Din spatele usii pe care cei doi iesira, se auzeau in continuare rasetele innecate ale generalului, care urla din cand in cand (din ce in ce mai disperat):
-Baa! Aduceti-l pe popa! Acum! Popa sa vina la mine!
Iar cei doi ce iesira nu erau cei ce aveau sa il cheme pe preot.
Acestia iesira pentru ca nu au putut suporta acea imagine dezastruoasa ce se petrecea si dezvolta intre acei patru pereti.
-Popa, baaa! Popaaaa!
Iar el tot tipa.
De undeva de pe treptele de la demisol, dinspre camaruta in care preotul dormea, acesta vine in fuga, tragandu-si mantia pe el si asezandu-si gulerul, oprindu-se in fata celor doi soldati ce stateau aplecati cu gurile pline de voma, intrebandu-i speriat ce se intampla. Acestia nu reusira sa articuleze prea multe cuvinte, facand semn catre usa micuta de lemn din spatele lor.
Preotul isi facu cruce si bombani indeajuns de tare cat cei doi sa auda:
-Ce-o mai fi facut si turbatul asta, Doamne-iarta-ma!?
Apoi se indreapta catre usa, deschizand-o cu umarul speriat.
-Preotele! Ia-uite aici faza! reusi generalul sa bolboroseasca printre hohotele de ras.
-Ce ai facut, ma?
-Uita-te, ma, uita-te!
Preotul isi muta ochii prin camera goala, oprindu-se undeva in peretele opus, perete de sticla in spatele caruia, intr-un paralelipiped ca un acvariu, se zbateau cateva trupuri cunoscute mai devreme, asezate intr-un mod dezgustator, si, in acelasi timp, pentru general, destul de amuzant.
-Ai vazut “The Human Centiped”?
-Ce-i ala, ma?
-Filmul, ma, tampitule!
Preotul nu reusi sa articuleze un raspuns pentru ultima intrebare, ochii fiindu-i tulburati de imaginea dezgustatoare ce se desfasura in fata lui.
Grupul de homosexuali adusi in acea zi, erau lipiti unul de altul dupa modelul filmului amintit de general, un film suficient de bolnav cat sa iste intrebari despre normalitatea si sanatatea psihica a scenaristului. Acesta totusi, lasase intamplarea la nivel de fictiune, de ideea. Badea, o pusese in aplicare. Un sir de barbati lipiti unul de altul cu gurile de anusul celuilalt, intr-o conformitate exacta, astfel incat, fecalele sa nu poata strabate alt drum in afara de cel al trupului urmator. Toti aveau sa inghita acel rahat dandu-l mai departe urmatorului.
-Esti tampit la cap? tipa dezgustat preotul acoperindu-si ochii. De unde dracului – Doamne iarta-ma! – ti-a venit ideea asta tampita?
-N-ai vazut filmul! Nu stii ce pierzi!
-Esti beat?
-Nu inca… raspunde generalul izbind cutia de bere din mana de peretele din stanga sa.
-Cum poti face asa ceva?
-Ei tot timpul au avut o legatura anala unul cu celalalt, asa ca eu ma asigur sa aiba ce isi doresc ei si pe viitor, nu? Tu nu crezi ca am dreptate?
-Esti bolnav!
-Doar eu?

Putreziciunea suprema... adevarata Putreziciune!

am trecut de curand printr-o neplacere de doi bani, care, sincer, ma seaca si ma macina, facandu-mi din ce in ce mai scarba de ceea ce inseamna a fi roman in zilele noastre. Deja ma gandesc ca acei nationalisti care se bat cu pumnii in piept nu se bat pentru ce trebuie (nu stiu daca aici gandesc corect, tinand cont ca e de apreciat sa ai principii si sa iubesti ceva, pblema se pune in momentul in care nu prea se merita sa iubesti ceea ce iubesti deja). am observat cu stupoare ca tineretul democratic din ziua de azi este de fapt un animal tinut strans in lesa, care se bate in pieptul nedezvoltat de maimuta ca face si drege, insa in momentul in care pedagogul vine cu batul si ii spune sa stea capra pentru aplicarea unei corectii, tanarul nostru se conformeaza fara sa stea la discutii. Este usor sa spui in gura mare (doar intre peretii camerei) ca te f**i in sistemul democrat al Romaniei ori ca Politia Romana este de tot c*****l daca de fapt tu pleci capul frumusel in fata lor in lumea reala.
Ideea mea nervozata a plecat de la o situatie la care nu m-as fi asteptat.
Uniunea studentilor ai Romaniei, Liga UPG-ului Ploiesti sau stiu eu de fapt care organizatie s-a luptat si zbatut (mai exact prin fortele Alexandrei Badea, pt ca ea a fost nevoita sa suporte toate figurile catedrei de litere) sa lanseze o revista studenteasca interesanta care sa ridice un pic nivelul culturii tineresti din Romania care oricum, este la un nivel imposibil de imaginat (si asta nu a fost un compliment). Dupa aprobarile necesare, au scos un prim numar (nascut in bataia de joc al celor de la editura care au folosit minimul necesar de resurse, pentru ca de! de ce si-ar bate capul pentru niste pulifrici ca ei, studentii) lucrurile mergand parca destul de bine, ajungand in final sa isi bata capul si cu al doilea numar. Dupa ce au pierdut multi dintre cei care postau in acele pagini ale "Perfecului Studentesc", redactorul sef (Alexandra Badea) si-a dat seama ca mai au o problema destul de mare cu monotonia si normalitatea comunista a revistei in sine, asa ca a INDRAZNIT sa gandeasca un pic mai departe si sa modifice un pic nuanta ce urma sa fie publicata. Astfel, am stat un pic la discutii non-comuniste (spre neplacerea voastra, HA HA HA! ) si am stabilit sa schimbam un pic coperetele de rahat la care am avut acces pana atunci (o fi revista studenteasca, insa cred ca ne-am cam saturat cu totii de genul ala de poze cat se poate de previzibile, cu tineri inconjurati de carti si manuale, caiete si pixuri, imbracati intr-o normalitate mohorata, si indoliati de aceeasi monotonie si falsitate pe care o simtim in filmele Hollywood de succes). Am apelat la o cunostinta de-a mea, un fotograf exceptional, cunostinta careia i-am propus sa intre in proiectul nostru (spun "nostru" pt ca am intrat si eu cu cea mai mare placere in acest cerc al culturii tineresti) si sa ne aduca o serie de poze pentru coperte si pentru paginile din interior, o serie de poze facute asa cum stie el mai bine, intr-un termen ceva mai modern si non-comformist. Eh, eram sigur ca decanul cand o vedea cladirea mareata a UPG-ului inconjruata de nori intunecati, imbracata intr-un voal destul de dark, pustie, pe coperta revistei va face stop cardiac, insa mi-am zis ca "daca vom ramane in acelasi cerc vicios si imputit al fricii si respectului impus - nu meritat - nu vom face nimic pe viitor.
Asa mi-am primit eu o palma peste ceafa...
Am incercat si ne-am impiedicat de oameni incuiati care ne-au ajutat sa nu facem nimic pe viitor.
Cu siguranta de teama unui refuz al catedrei, s-au ales cu totul si cu totul alte coperte care se afundau din nou in monotonia aia a normalitatii.
fotograful acela a muncit pt acele poze cu entuziasm si placere.
Probabil ca articolul pare banal, v-as intreba insa sa daca puteti gandi mai profund si daca puteti gandi in afara normalitatii de care eu va povestesc.
Adica... Welsh daca nu folosea cuvantul "futai" de o suta de ori in Trainspotting, acela nu mai era romanul sau. De asemenea daca nu ironiza frumusetea ce ne este scrisa in prozele decente din jurul nostru (care au si succes de altfel), nu mai era Welsh. De aceea exista oameni ca mine care il slavesc pe Welsh si sunt atat de fericiti sa vada ca totusi nu sunt singurii care pot vedea si undeva mai departe decat orizontul.
Trebuie sa recunosc, Welsh, mi-a fost prezentat de Alexandra Badea, redactorul sef al revistei mai sus amintite. Tot bat campii cu faza cu redactorul pentru ca ceea ce s-a-ntamplat de curand s-a-ntamplat pentru ca colegii ei s-au cam anarhizat.
Speram ca in viitor, acea revista sa fie plina de pagini de creatie, pagini in care sa nu existe limite de imaginatie, vocabular, idei. Sa nu se citeaca in acele randuri aceleasi giumbuslucuri de cenaclu comunist cu doi tineri care se intalnesc pe o bancuta si isi ofera unul altuia sandvisul (ca in reclama de la Hocland parca, sau care era?); sa nu se miroasa aceeasi iubire pentru natura din jur (Oameni buni!! am f***t natura din jur, nu mai putem vorbi despre asa ceva, nu mai avem dreptul); sa nu ne mai destindem in aceleasi modalitati pline de iubire si acalmie, drame romanesti pe care nu le simtim, doar le evlaviem pentru a ne simti "cineva".
Ipocritilor!
Nu trebuie sa va lasati pasiunile zgomotoase la o parte pentru a scrie o poezie! Nu trebuie sa va imbracati in camasa cu gulerul ridicat pentru a merge la un cenaclu! Nu trebuie sa va dati parul intr-o parte ca Nichita sau Eminescu doar pentru ca va simtiti importanti desi inca nu v-au dat toti floc*i!
Am mers si eu la cenacle si am cunoscut oameni destul de importanti pe care si-acum le port respect, insa niciodata nu mi-am lasat acasa bocancii si tricourile cu Cannibal Corpse sau Six feet Under. Scriu de cativa ani si sper sa fac asta si in continuare mai bine ca pana acum, insa niciodata nu am lasat deoparte muzica aia spurcata si greoaie pe care o slavesc!
Mi s-a spus insa ca "injuraturi sub forma de rugaciune" trebuie sa dispara din "orasul tacerii" pentru ca nimeni dintr-o catedra critica nu mi-ar accepta asa ceva! (Nu am sa schimb nici daca voi avea un pistol la tampla ceea ce scriu, oricat de blasfemice, morbide sau neplacute ar fi) In acelasi timp, aceeasi persoana spunea celorlalti colegi de cenaclu sa depaseaca limitele normalitatii in care se scalda cultura.
Nu vedeti discordanta pe care am trait-o eu?
A scrie proza nu inseamna intotdeauna a infrumuseta realitatea... am distrus realitatea, am distrus mediul inconjurator, de ce va e frica de cineva care scrie exact cum voi traiti, si-anume URAT? Va e frica pentru ca vedeti ce reprezentati cu adevarat!
Iar voi, stimabili studenti care va credeti importanti pt ca va zbateti in proiecte pe care nu da nimeni doi bani, nu veti face nici-un rahat daca nu va scoateti capul din c*r! In schimb, fotograful ala pe care l-ati blamat va ajunge departe, pentru ca stie ce inseamna cu adevarat arta! Iar eu, sincer, ma mandresc ca nu fac parte din asemenea proiecte si nu lucrez cu asemenea oameni;)

Na! De te-angajeaza, fato!!

De-a lungul vremii am luat parte la diferite ipostaze ce ar evidentia adevaratul chip al nivelului social in care ne aflam, moral sau nu, ascuns sau nu, normal sau nu. Am avut parte de exemple concrete in care patronii isi munceau angajatii pana la epuizare; am cunoscut situatii in care “supra-studiile” (cuvant de care nu am auzit pana acum) au devenit un adevarat obstacol in a gasi o slujba; am luat parte de exemplu, la o situatia, nu stiu daca hilara, dar cu siguranta ipocrita si demna de haz-de-necaz tipic romanesc. Eram intr-un bar cu niste prieteni dupa o zi de rasfoit ziarul RAID Ph in cautarea unui loc de munca. Pentru a face mai mult haz-de-necaz, am rasfoit din nou paginile ziarului pentru a ne amuza de ofertele de-a dreptul mirobolante pe care sistemul ni le ofera, dintre toate, cele mai importante fiind posturile pentru saloane de masaj erotic, animatoare si, desigur, piesa de baza: posturile pentru chat-room (spre uimirea mea am intalnit anunturi pentru chat-room-uri dedicate umbrelor societatii care trebuiesc ocrotite, mai exact, homosexualii). Imi sare un ochi la un moment dat un anunt in care se angajau barbati cu fizic normal pentru filme porno. Cand am citit anuntul cu voce tare, cativa baieti de la mesele alaturate s-au oferit sa isi incerce norocul. Am fost mandru sa aflu ca m-am nascut intr-o natie deosebit de virila.
Niciodata insa, nu am luat parte la o poveste care sa implice o propunere sexuala, dar ceva mai profesionala. Am auzit, desigur, atatea povesti, insa niciodata nu am simtit acele emotii ca in momentul in care mi s-a confirmat ca, intr-adevar, aceste relatii chiar exista.
Eram la sfarsit de zi, undeva pe la zece seara (am mentionat ora pentru ca, din punctul meu de vedere este o ora importanta); zaceam intins cu laptopul logodnicei mele in fata, navigand pe site-urile muzicale, cautand informatii despre festivaluri, concerte si alte stiri legate de trupele mele mai mult sau mai putin preferate. In paralel, logodnica mea se tot ruga sa rulam un film pentru a ne cufunda in cele din urma intr-un somn ce avea sa ne stearga oboseala plictiselii din acea zi. Desigur, lucrurile au devenit brusc interesante, cand telefonul ei mobil suna zgomotos. Fata raspunde, incepand o discutie calma si destul de formala legata, din cate am inteles, de un cv depus la o firma de traduceri din Ploiesti. Nu dau nume, desi mi-as dori! Interlocutorul ei o asalteaza cu intrebari deosebit de bine formulate, legate de pregatirea, experienta si diplomele obtinute, dorintele ei de a face cariera, cat si cateva negocieri legate de salariul si programul pe care avea sa il aiba la acea minunata si salvatoare firma ce avea sa o scoata pe viitoarea mea consoarta din criza economica pe care noi, toti romanii, ne-o imaginam ca ar fi. Lista de cerinte se incheie la aspectul fizic, care trebuia sa fie indeajuns de atragator cat sa provoace cele mai puternice erectii. In inadaptarea mea la realitate, aud la un moment dat o schimbare in vocea iubitei mele, care il roaga pe “manegerul” firmei sa ii explice mai exact anumite sintagme pe care el le folosise in convorbire. Mai exact, stimabilul ii explicase ca, fara autorizatie, va avea sa piarda un pic din suma promisa la angajare si ca, pe langa traducerile respective si obiectivele notate in asa-zis-ul “viitor” contract, avea sa faca si ceva munca de birou, mai exact, sa devina un pui de secretara pe acolo, ce avea sa se ocupe de alte cateva acte si de nevoi ceva mai personale. Atunci lucrurile au luat o turnura cu adevarat interesanta ce m-a scos din starea de plictiseala in care ma aflam. Logodnica mea imi sopteste amuzata ca stimabilul tocmai ii propusese o pozitie foarte dorita de multi dintre barbati, si anume, un “69”. Asta pentru inceput, ca, stiti prea bine, odata cu experienta si munca depusa apare si majorarea remuneratiei. Imi intinde telefonul facandu-mi semn sa ascult vocea excitata a domnului de la celalalt capat al firului, apoi incheie convorbirea in acelasi mod formal precum o incepuse. Insa angajatorul chiar dorea sa ii demonstreze ca o doreste ca angajata si revine cu un telefon in care ii propune un interviu doua zile mai tarziu, la sediul firmei, explicandu-i mai exact unde este acesta, continuand sa faca aceleasi afirmatii pline de ardoare. Continuarea nu mai conteaza, pentru ca, am iesit din aspectul linistit, formal si educat, transformandu-ne in ceea ce suntem de fapt. Raspunsul probabil il stiti cu totii.
Si uite, na! ca asa mi s-a indeplinit si acest vis de a completa aceasta lista cu placeri ce pot fi satisfacute prin diferite metode, care mai de care mai ingenioase. Trebuie sa recunosc ca mi-a placut vocea domnului maneger in momentul in care pronunta pozitia pe care si-o dorea. Ma intreb insa cand avea de gand sa o practice: inainte de interviu, ca un fel de arvuna, sau dupa, ca un inceput de remuneratie? Trebuie totusi sa apreciem faptul ca a fost de acord cu “satisfacerea RECIPROCA”, nu doar intr-un singur sens.

Ciob de sticla si gas de lacrimi

Scriu peste o amprenta de daruire stearsa
Ma cotropesc stropi de sudoare...
Iar eu ma las spalat de acea dorinta falsa
Dar in aceeasi simpla ardoare.

Catre tine.

Mi-am carat sufletul transparent intr-o durere precisa
Catre ocna de valori pe care o simt acum povara
Dar ma lovesc de aceeasi fata-nchisa
Din nou povara...

Mi-am lasat sufletul lor
Nu am stiut sa vad, de aceea l-am vandut.

Ating poza si simt un ciob de sticla sparta
Asta e calea ta de a vorbi.
Si cad! CAD! in genunchi in fata pasarii maiastra
Nu ceda... E doar un alt mod de a simti.

Tot catre tine.

Ne vom intalni curand in fictiunea mea
Va fi doar a mea! Vei fi doar a ta...
Sub evantaie de inocenta si tulburari stinse
Din nou aprinse.

Mi-am lasat sufletul Lui
A venit totul incomplet, de aceea l-am vandut.

Catre tine.

Ea si umbrele de pe tavan - fragment 3

Peretii camerei nu se conturau. Porneau desenati de undeva dintr-o gaura neagra a sistemului solar, se continuau sceptici intr-o realitate bolnava, pentru ca in final, liniile lor patratice sa se piarda intr-un intuneric dens pe care nici el nu reusea sa il distinga de restul voalului negru. Nu era un negru opac decat in colturile imaginii. In restul panoramicului, negrul se prindea in mai multe valori ale densitatii intunecatului, colorandu-se pe alocuri chiar si cu un gri inchis, dar sters, luat ca dintr-o imagine formata de un stroboscop improvizat. O lumina artificiala la care Claudiu nu reusea sa ii distinga sursa aparitiei, izbea unele particule ale imaginii, luminandu-le spasmodic, trecand prin chinuri groaznice pentru a-si face datorita.
Nu reusea sa distinga mare lucru… Era o camera simpla, cufundata intr-un voal de doliu, in mijlocul careia se afla marginea unui, pat nascut din acelasi intuneric dens ce inconjura imaginea. Nu se putea observa dimensiunile lungimii sale, decat marginea acestuia observandu-se ceva mai clar. In stanga lui, era asezat un fotoliu ce cu siguranta nu apartinea camerei, nascut undeva intr-o alta era, iar cel mai important, gol, total diferit de fotoliile din camera tanarului care intotdeauna erau pline de haine purtate sau care urmau sa fie purtate. Gol si cu covertura atent aranjata peste bratele acestuia.
Nu face parte din acest peisaj…
Se parea ca portiunile din peretii ce puteau fi mangaiate cu ochiul liber, nu contineau nici ferestre nici usi ce ar fi putut schimba masele de aer din interior/exterior si nici ce puteau oferi posibilitatea de a iesi din acea incapere.
Abia dupa ce isi plimba ochii cateva momente in jurul sau, Claudiu observa ca portiunea luminata nu era deloc extinsa, pentru ca, desi nu observa decat doua obiecte partiale de mobilier, se parea ca intreaga zona este deja sufocata, aglomerata de lunii si curbe ce desenau anumite forme, necunoscute.
Eu nu fac parte din acest peisaj…
…sau intunericul imploda?
Desi ochii lui priveau, mangaiau acele contururi, Claudiu nu isi putea vedea nicio parte a corpului. Nu isi putea simti nicio miscare ca si cand ar fi fost impietrit intrun suflet, nu intrun trup carnal. Nu avea drept de a-si alege urmatoarele secunde ale exitentei.
De undeva din intunericul asternut peste restul portiunii din pat, o silueta cunoscuta isi facu aparitia, distinsa prin miscari erotice pe care el decat si le-ar fi putut imagina. Cu trupul acoperit doar de lenjerie intima, parul desfacut, chipul machiat strident, privire patrunzatoare a singurului element colorat din tot acel panoramic, si anume, ochii, imaginea Ioanei se misca cu incetinitorul, trupul zvelt sucindu-si membrele ca o felina. Ajunsa in capatul luminat al patului, isi lasa capul pe marginea acestuia, mangaindu-si-l de cearsaful cenusiu al acestuia, lasandu-si formele spatelui curbate peste coapsele ce inca stateau ferme, drepte, pornite de la incheietura genunchilor perpendicular cu asternuturile. Sanii mici si rotunzi i se zareau prin decolteul nu foarte generos, ce urma sa pice. Privirea ei amplifica bataile inimii ale baiatului care inghiti in sec cand privi trupul dezvelit ce isi misca conturul peste acel pat necunoscut. Ar fi vrut sa il atinga, sa il sarute, sa il slaveasca prin cuvinte si miscari subliminale, insa incarnarea sa intro pereche de ochi nu ii dadea voie sa se miste din mijlocul camerei. Ioana isi ridica bustul de pe marginea patului, apoi isi desfacu prin aceleasi miscari senzuale, sutienul negru, pe care il arunca pe fotoliul gol… Isi misca sanii la lovirea ochilor baiatului, apoi isi atinge sfarcurile micute pana acestea se excitara indeajuns de mult cat sa fie observate in bataia luminii slabe ce incepu sa palpaie. Se intindea apoi pe spate continuand sa se mangaie, in paralel tinandu-si ochii atintiti asupra lui Claudiu ce incerca sa gaseasca puterea sa devoreze acea senzatie, sa se miste, sa faca doar cativa pasi catre acel pat cufundat mai mult de jumatate in intuneric, sa atinga corpul iubitei sale, sa il sarute asa cum niciodata nu reusise sa o faca. Acel lant invizibil insa, nu ii dadea voie sa isi miste trupul pe care nici macar nu il vedea. Incerca in gand sa se apropie de marginea patului, sa isi intinda palmele catre formele trupului dezvelit, insa doar aceasta dorinta in sleii de puteri.
In urmatorul moment, din neantul intunecat aflat in spatele fetei, capatul opus al patului, cufundat intr-un negru iesit din comun, isi facura aparitia doua maini masculine, doua brate puternice, conturate intr-o esenta a duritatii, ce se intindeau cu degetele nechezand de narabdare sa atinga marmura sculptata in forma de trup ce se spanzura in dorinta spasmodice peste asternuturile monocolore de pe suprafata patului. Ioana simti aparitia bratelor, isi intoarce privirea catre ele, apoi catre un chip pe care doar ea il zareste, nascut din acel intuneric. Se opri din miscarea si mangaierea trupului pentru a se lasa atinsa de ochii pe care Claudiu nu reusea sa ii observe. Fata se schimba la chip, plecandu-si gandurile in fata sclaviei impuse de catre acel ceva. Intoarce spatele personajului principal al camerei, intorcandu-si brusc atentia catre entitatea din spatele ei ce inca isi flutura mainile catre ea. Sopti ceva… cuvinte pe care Claudiu nu reusi sa le inteleaga, dar care dupa expresia chipului si miscarea trupului pareau ca reprezinta vorbe lingusitoare ce implorau mila si crutare. Degetele noduroase si mizere ale palmelor fara de corp se incordara lungindu-se pana sper chipul ei. Fortata, Ioana isi lasa gura patrunsa de degetul aratator al entitatii, mulandu-si apoi buzele intr-un stil erotic disperat, ca intr-o partida de sex oral. Fiecare deget murdar al mainii ii patrundeau buzele lasandu-se supte intr-un mod umed si scarbos vreme de cateva clipe. In final, degetele straluceau, iar mizeria umpluse cavitatea bucala a fetei. Dupa, Ioana isi pleca privirea undeva peste suprafata patului, in semn de supunere a unei voci ce scuipa vorbe spuse intr-o limba pe care Claudiu nu o pricepea. Era o limba veche, iar vocea intunecata si groasa, ce distorsiona literele si sunetele intr-un mod neplacut. Ioana isi intoarce privirea catre el pentru ultima oara, atintindu-l cu niste ochi plapanzi, parca inlacrimati, apoi isi tari trupul dezvelit in intunericul din capatul opus al patului, undeva intre mainile ce inca se mai miscau in jurul ei, moment dupa care, acestea se retrag in urma ei, continuandu-si probabil un ritual pe care Claudiu si nimeni altcineva nu avea sa il afle vreodata.
Camera ramane goala, nepatrunsa de culoare, de lumina vie, naturala, puternica. Paclele non-colore straluceau spasmodic pregatite parca pentru o explozie inevitabila ce il va afecta in mod direct pe personajul ce ramase singur in mijlocul camerei obscure. Pe fundalul auditiv se auzeau gemete feminine din ce in ce mai puternice ce isi ridicau volumul pentru a se asigura ca tanarul ce inca incerca sa se miste, auzea acele zgomote. Pe langa gemetele Ioanei ce probabil era sodomizata in intunericul ce impiedica ochiul liber sa patrunda peste acel perete, se auzeau si acele rasete sadice a gurii pline de bale excitate, probabil a demonului ce calarea caineste acel trup fin si subtire. Probabil ii strangea pielea cu degetele-i osoase si scarboase, isi atingea trupul paros si respingator de fesele fetei, lovindu-si testiculele de partile intime ale corpului Ioanei. Cu siguranta particule din spumele ce se prelingeau de-a lungul limbii scarboase si lungi, prin coltul buzelor crapate, ajungeau sa se zdrobeasca peste pielea neteda a spatelui fetei, facandu-si loc printre suvitele de par transpirate de chin si de durere.
(Iubeste-ma!!)
(Iubeste-ma!!)
Palmele lui grosolane ii atingeau clitorisul, frecandu-l cu brutalitate pana cand intreaga zona avea sa se invineteasca, pentru ca in final sa isi infiga unghiile mizere si crapata, iscand din gura fetei un tipat terifiat, brutalizat.
(Loveste-ma!!)
(Iubeste-ma!!)
(Loveste-ma!!)
Cealalta palma ii strapunge suvitele negre de par, tragandu-i capul fetei pe spate atat de mult incat puteai avea impresia ca gatul avea sa i se crape, lasand intregul oval sa se rostogoleasca de-a lungul coloanei pana in dreptul feselor, loc in care avea loc contactul dintre acel demon spurcat si trupul odata pur al fetei.
…penisul enorm al diavolului…si…vaginul devastat al sclavei ce inca tipa de placere si durere sub greutatea lui imposibila…
Cateva fire de par (imbaxite ca si parul ei pubian) se lasa smulse de puterea palmelor grosolane ale mutantului ce ii calarea intregul trup intr-o ipostaza animalica, caineasca, anti-divina, pe care doar el o putea aprecia.
(Violeaza-ma!!)
(Violeaza-ma!!)
Avea parca mai multe maini…
Palmele lui circulau pe intreg corpul fetei, atingandu-i chipul, organele genitale, sanii, picioarele, bratele… Mainile ii erau prinse la spate intr-o stransoare a unei singure palme diavolicesti, rece ca gheata si indeajuns de respingatoare. O alta palme paroasa si noduroasa isi introducea degetele adanc in gura fetei, gura chipului strivit in lenjeria patului de catre o alta mana ce ii tinea ceafa intr-o prinsoare la fel de puternica ca cea a bratelor. Sfarcurile sanilor mici si rotunzi ii erau intarite de nenumarate degete de diferite marimi si grosimi, umede de o seva ce nu poate fi descrisa, ce avea un miros la fel de urat ca intreaga atmosfera nascuta de incalzirea excesiva de sudoare a trupului demonului. O penultima palma ii strangea violent pielea feselor ce se indepartau si se tot loveau de pubisul paros al demonului, iar cea din urma mana inca ciopartea clitorisul apoi intregul vagin al fetei.
(Loveste-ma!!)
(Violeaza-ma!!)
(Violeaza-ma!!)
(Tranteste-ma!!)
(Loveste-ma!!)
Penisul monstruos, infasurat in vene inexistente la un trup uman, groase si puternice ce pompau o presiune extraordinara, ii penetra violent anusul, pana la sangerarile de rigoare. Suvite de sange tasneau scuipat printre crapaturile aparute in pielea inrosita, mangaind radacina penisului spurcat de ganduri si durere, prelingandu-se in râulete imprejurul testiculelor imense.
Tipetele fetei erau acoperite de o a doua voce ce exercita gemete de placere sado-masochista si supusa in fata acelei puteri intunecate.
(Saruta crucea!!)
(Saruta-mi mana!!)
(Saruta-mi mana!!)
Iar buzele ei inca mai sugeau buricele acelor degetel, lasandu-si apoi patrunsa gura de nodurile incheieturilor. Varfurile unghiilor mizere ii atingeau inceputul interior al gatului, dandu-i senzatii puternice de voma.
Ioana inghiti in sec, incercand sa nu il dezamageasca…
(Violeaza-ma!!)
(Sodomizeaza-ma!!)
(S O D O M I Z E A Z A – M A ! ! !)
Aproape ca se sufoca in spatele presiunii ce o simtea in ceafa, apasata cu o forta incredibila de acel brat grosolan. Narile ii erau acoperite de mirosul impunator, iar gura ii era ocupata cu “oralitatea” impusa degetelor unei alte maini la fel de dezgustatoare. Mirosul… si gustul… un gust respingator, ce nu putea fi descris sub nicio forma. Nu exista cuvinte pentru a descrie acel gust! Nu exista litere inventate ce ar putea naste acele adjective ce ar creea o imagine clara in mintea oricui asculta sau citeste aceasta relatare! Doar mintea umana, in particular, isi poate contura o impresie pe care, la randul ei, nu o poate descrie…
(Sodomizeaza-ma!!)
(Violeaza-ma!!)
Nici mirosul de putreziciune, nici gustul de carne alterata aflata intr-un stadiu evoluat de descompunere nu putea fi comparat cu ceea ce fata simtea. Parea ca limba avea sa se topeasca intr-un acid emanat de acea atingere, iar dintii incepura a se macina datorita unor impacturi pe care doar ei le puteau percepe. Saliva se dizolvase… iar respiratia devenea aproape imposibila.
Saliva lui inca se scurgea peste coloana ei, formand o adunare de vase lichide spumoase, de culoare nu chiar alba ce se contura (in acea proiectie alb/negru) intr-un gri ceva mai inchis.
Ejacularea va avea loc in interiorul ei, iar spermatozoizii demonului vor fi dati drept hrana antichristului din interiorul uterului fetei.
Ea avea sa dea nastere acelui monstru.

Ea si umbrele de pe tavan - fragment 2

Statea lipsit de vlaga la trecerea de pietoni fara vreo preferinta concreta asupra momentelor ce aveau sa vina. Nu era trist. Nici vesel. Se simtea doar un pic obosit. Nu facuse mare lucru in acea zi, dar starea lui de moment ii ingreuna gandirea si toate celelalte simturi existente.
Privea spre semaforul de pe trotuarul opus, asteptand culoarea verde, incruntandu-si in acelasi timp sprancenele, fiind vizibil afectat de Soarele ce tocmai se pregatea sa apuna. Trotuarul de vis-à-vis parea a fi mai aglomerat decat cel pe care se afla tanarul ce continua sa priveasca plictisit undeva in orizontul din fata lui.
Intr-o clipa brusca, culoarea semaforului se schimba, imediat cele doua grupari de oameni, indreptandu-se una spre cealalta.
Tanarul nici macar nu constientizeaza timpul in care parcurge trecerea de pietoni, intr-o noua clipa insignifianta trezindu-se pe partea opusa a drumului.
Nimic din jur nu prezenta oarece interes.
Fara vreun motiv anume, Claudiu parcurge parcul ce se intindea in fata lui, cotind in final spre stanga pentru a intra in Centrul Comercial din centrul orasului. Probabil dorea sa simta aerul conditionat din mall macar pentru cateva minute.
Trecu pragul usilor rotative fara sa isi constientizeze prea clar miscarile.
La acea ora (spre mirarea lui), mall-ul era destul de pustiit, magazinele aflate de-o parte si de alta neavand prea multi clienti care sa bantuie rafturile de incaltaminte si imbracaminte, fie ei si simpli observatori.
De ce…?
Probabil vremea obositoare.
(Ori starea umana)
Un paznic, angajat al firmei de securitate aflata in contract cu sediul comercial, se plimba agale prin perimetrul cladirii, privindu-l pe noul intrat cu ochi mirati, ca si cand ar fi fost primul vizitator al mall-ului din momentul inceperii turei sale.
Claudiu il ignora, mangaindu-l cu o privire dezinteresata, usor incruntata, specifica lui.
In clipa urmatoare, ochii ii sarira asupra unei tinere domnisoare (impropriu spus “domnisoare” pentru ca era cu siguranta mai mare de ani decat el), ce isi legana fundul pasind cu tocurile sale zgomotoase peste mozaicul asezat in parterul cladirii. Era imbracata elegant si foarte incitant. Adevarul e ca avea si ce sa arate… Fusta de culoare inchisa, scurta (cu vreo palma juma’ peste genunchi), mulata peste fundul bombat si extrem de atragator, descoperindu-i niste picioare desenate de un pictor asemanator lui Dumnezeu. Lungi, fibroase, perfecte…
Avea privirea ridicata undeva peste imaginea pe care un biet muritor o putea vedea. Pieptul ii era iesit in fata, facand parca camasa alba prea stramta pentru sanii ei, un pic descoperiti de cei doi nasturi desfacuti. Sacoul ii dadea o aliura sumbra, serioasa, dar foarte senzuala, erotica, atragatoare pentru orice barbat. Mersul ei atragea privirile celor din jur, chiar si privirea lui Claudiu, ale carui ganduri nu aveau o logica anume, formand imagini vag conturate.
La o asemenea capodopera insa…
Baiatul clipi insa de cateva ori (de asemenea, fara vreun sens anume) si demonul şic disparu undeva intr-un magazin de pe partea stanga. Claudiu isi continua drumul, grabindu-se sa iasa pe partea cealalta a mall-ului.
Atmosfera de zi de duminica parea ca pusese stapanire pe intreg orasul.
Putini oameni pe strazi, iar cei ce erau, se plimbau agale, plictisiti si parca un pic prea tristi.
“In cacat… ce mahmureala in orasul asta…” bombani Claudiu infigandu-si un Camel intre buzele sale moi si viu colorate. (Cateva persoane, adevarat, putin considerabile, ii spusesera ca punctul sau forte sunt buzele – moi si senzuale cica – si ochii sai mari si caprui-verzi – ciudat, mai tot timpul erau umflati de somn si injectati de alcool). Isi cauta bricheta pe undeva prin buzunarele blugilor negri.
Nici urma de ea.
Isi scoate tigarea din gura si injura printre dinti, apoi isi continua drumul continuand sa invarta Camelul intre degete.
Mai bantuie in jur de zece minute pe strazile orasului ce se intindeau identice si monotone, slab populate, iar acolo unde totusi apareau chipuri umane, acestea nu afisau deloc o trasatura optimista. Se opri in fata portii casei sale si isi arunca privirea in jurul sau sofisticandu-si gandurile: “Din punct de vedere psihologic… Sfarsitul Lumii e in floare!”
Rade in sinea lui si deschide poarta de lemn stralucitor, fazand destul zgomot incat sa trezeasca cainele intins langa usa, caine ce parea la fel de plictisit ca populatia orasului.
-Zombie! Ce faci, dragule!
Cainele se gudura la atingerea stapanului sau, atintindu-l ca intotdeauna cu o privire umila si respectuoasa.
-Tu nu te-ai plictisit? Nu ai vrea sa fugi d-aici? Sa scapi de haznaua asta?
Cainele parca ii raspunde facand miscari traducatoare.
-Asa ma gandeam si eu, incheie Claudiu deschizand usa casei, pasind rapid pe holul lung si descoperit de ferestre mari (cam 140 de cm), intinse pana in tavan, acoperite pe interior cu perdele albe ce maturau podeaua.
Se descalta, aruncandu-si bocancii undeva in stanga holului in dreptul unei usi mai putin folosita in acea casa, nu pentru ca usa ascundea vreo camera obscura, ci pentru ca era de-a dreptul inutila. In spatele ei se intindea un alt hol ce era folosit mai mult ca debara, iar din incapere se putea ajunge in camera parintilor sai, camera ce avea si o a doua intrare.
Baiatul intotdeauna a fost de acord ca arhitectura casei a fost creeata de catre un om speriat de sfarsitul lumii. Prea multe usi, toate cu posibilitatea de a fi incuiate.
Pff…
(Ce vrajeala)
Deschide usa din dreptul sau, intrand astfel direct in sufragerie, loc in care fu intampinat de catre mama lui ce iesise din bucatarie cu un sort portocaliu atarnat de trupu-i imbatranit si plinut, si cu o carpa imbibata in miros si resturi de mancare cu care se stergea pe maini (unde e logica daca era deja murdar?).
-Iar o sa ma impiedic de bocancii tai?
-Da, mama, raspunde baiatul. Daca nu esti atenta, te vei impiedica. E logic!
-Fi-ti-ar logica… Dar e asa greu sa ii asezi si tu frumos langa restul incaltamintii?
-Ce-ai de mancare? Imi este foame…
-Schimbi subiectul, ai?
-Nu mai mi-e foame. Unde e tata?
-Dincolo. Se uita la televizor.
Claudiu isi indreapta privirea catre usa dinspre dormitorul parintilor si striga:
-Mai lasa, tata, televizorul ala, ca o sa te tampesti! Esti manipulat! Ma-ni-pu-lat! repeta baiatul pe silabe, zambind strengareste.
Din cealalta camera nu se auzi nici-un raspuns peste fundalul zgomotului facut de prea-normalul buletin de stiri ce se difuza la acea ora.
Apoi se intoarce catre mama lui, care pasea pragul catre bucataria imbibata in aburi si miros de mancare, pe care Claudiu il recunoscu dar nu il putea percepe in totalitate.
-Sa-mi prajesti niste cartofi!
-Dar fac mancare, mancare normala, mancare pe care ar trebui sa o simti si tu. Nu te-ai saturat de atatia cartofi prajiti? O sa iti faci stomacul ala franjuri!
Claudiu iese din nou pe hol, fara sa ii raspunda, facand stanga catre celalalt capat al holului, capat in care se aflau scarile catre etajul casei. Inainte sa le urce, se opri la baie (construita ca fiind primul lucru inteligent la acea casa, sub treptele ce duceau la etaj) pentru a-si spala chipul cu un pic de apa rece.
(Poate asa avea sa iasa din plictiseala aia nenorocita)
Se privi apoi cateva secunde in oglinda amirandu-si trasaturile. Trebuia sa recunoasca, avea tendinte narcisiste. Isi mangaie parul negru de pe barbie, incercand sa il indrepte. Niciodata nu il filase corect, de aceea tot timpul parea ca trage spre dreapta. Renuntase la mustata de multa vreme si era mandru de alegerea lui. Ii statea bine doar cu barbia acoperita. Isi desfacu parul, apoi si-l periaza intr-un mod feminin (ceva mai brutalizat, desigur), isi privi varfurile incercand sa isi dea seama cat de tocite sunt si cat ar trebui sa mai taie din coama lui, apoi si-l prinde la loc in coada, lasand-o sa curga de-a lungul coloanei. Ochii mari si caprui (ce in acel moment straluceau un pic spre verde) ii pareau obositi, pometii ii erau usor umflati si parca dungi de cearcane se nascusera pe suprafata acestora.
Nasul.
Il enerva nasul.
In urma cu cativa ani, observase devierea de sept a nasului. Niciodata nu ii placuse nasul. Era cocosat si in unele momente parea ca nara stanga este mai mica decat cea dreapta.
In rest, era mandru de trasaturile sale. Avea o piele a chipului fina, pe suprafata careia nu crestea prea multa barba. Doua randuri de gropite se intindeau de fiecare data cand zambea, iar ochii, desi in majoritatea timpului erau incruntati de sprancenele intunecate, puteau deveni blajini si linistitori.
-Ce mai?! Sunt barbat bine!
(Rade)
Iese din baie, lasand usa sa curga dintr-o simpla miscare, nu prea fortata, apoi urca treptele catre etajul casei. Deschide prima usa, ce dadea intr-un salon mai mare decat sufrageria de la parter, il parcurge plictisit, pentru ca in final sa intre in camera sa micuta, parca invers proportionala cu inaltimea si constitutia sa. Depasea cu putin 1,80 si avea un trup destul de solid, rezultat ai celor patru ani de handbal finalizati undeva prin mijlocul liceului. Nu se putea lauda cu cine stie ce fibra musculara, de fapt, el fusese chemat in echipa de handbal datorita picioarelor sale groase, si intr-adevar, ceva mai puternice. Nu avea insa cine stie ce forta, lucru ce il facuse sa se lase de sport. Imediat dupa, incepuse sa se ingrase un pic, ajungand in acel moment cu ceva burta de la berea pe care o tot gusta cand iesea in oras. Nu era nici prea gras, nici slab. Din spusele unora era numai bine.
(Probabil…)
Isi arunca tricoul undeva pe fotoliul din coltul luminat al camerei, apoi porneste unitatea computerului asteptand ca monitorul sa o prinda din urma.
Ramane apoi proptit in mijlocul camerei admirand incaperea. Era cam tot ce ii trebuia. Daca priveai dintr-un anumit punct, parea mai mult ca un hol. Nu avea mai mult de doi metri in latime (poate nici p-aia nu-i avea), insa excela prin cei sase metri jumatate-sapte in lungime. Dintr-un alt punct de vedere, camera era de fapt o modificare a balconului, modificare placuta ce-i drept. Tavanul se afla in picaj, micsorand randul de trei ferestre scurte ce luminau doar centrul camerei, capatul patului, computerul si latura opusa aflandu-se in intuneric total. Computerul era suspendat la doar o jumatate de metru inaltime, pe o masuta din lemn maroniu-inchis, exact langa capatul patului. Peretii erau impodobiti cu steaguri nationaliste si afise anti-homosexualitate, anti-cotropire, anti-poluare si (preferatele lui) anti-manele. Usa se afla chiar la mijlocul peretelui, in stanga ei aflandu-se un fotoliu si o mini-biblioteca in care Claudiu isi tinea cursurile pentru facultate si romanele ce ii trezeau cu adevarat interes. Undeva intr-un sertar uitat si prafuit, se afla o mini-colectie a revistelor Heavy-Metal Magazine, Enciclopedia si Fenomene Paranormale. Din cand in cand le mai rasfoia, insa doar atunci cand era cu adevarat plictisit ori melancolic. Intr-un colt al capatului opus, se afla un mic cuier in jurul caruia zaceau cateva haine mototolite.
Era chiar mizerie in acea camera. Neplacut…
-…dar ce sa fac?
Se tranti in pat si inchide ochii.
In urmatoarea zi incepea anul doi de facultate.
Amintiri recente, foarte neplacuta ii invadara mintea, insa noul inceput il imbarbata.
Nu vroia sa mai treaca prin ce trecuse. Ii fusese indeajuns stresul si migrenele pe care le suportase in toata acea luna septembrie. Intr-adevar, Wake me up when september ends.
Intrase in luna septembrie, a treia “sesiune” a anului universitar, Claudiu intrase cu opt restante, aproape jumatate din cate ar fi fost posibile. Intr-un mod dramatic, ia doua dintre cele opt examene, trecand la limita numarului de credite anul universitar, lucru ce il face sa nu se mai zbata si pentru celelalte examene, lasandu-le pentru anul ce tocmai avea sa urmeze, neconstientizand insa, ca s-ar putea sa ii vina mai greu. Cu toate astea, niste greseli de trecere in sistem de baza ale secretarelor universitatii, ii dadura baiatului mici palpitatii. Greu de inteles, dar un calcul simplu al numarului de credite era refuzat de birocratele comuniste ce inca tineau scaunul cald si imputit, desi ar fi trebuit sa iasa de multa vreme la pensie. Astfel, pana in urma cu doar cateva zile, nu aflase verdictul adevarat. Cu toate astea nu se agitase prea mult pentru a-si mai lua din examene, stresandu-se doar pentru a-si afirma propriul calcul.
Acele patru saptamani de stres prin care trecuse reprezentase pentru Claudiu un cosmar a carei urma avea sa treaca ceva mai greu. O oboseala ciudata se parea ca ii patrunsese in maduva oaselor, refuzand sa iasa prea curand.
Cu toate astea, abia astepta inceperea noului an universitar.
Nu mai era mult…
Cateva ore.

Ea si umbrele de pe tavan - fragment 1

Intreaga imagine (imagine ce nu era deloc placuta) incepu a se derula in fata ochilor ei ce incercau sa zambeasca sec, in speranta ca forma sperantei avea sa se contureze. Geamurile compartimentului erau murdare, zgariate, iar in doua dintre colturile acestora, se vedeau urmele unor vechi abtipilduri razuite. Invelisul canapelelor crapase in diferite locuri, semn al imbatranirii apasatoare a acestora, iar podeaua era imbibata intr-o mizerie de nedescris. Ambalaje de cipsuri, guma de mestecat uscata, coji de seminte si o sticla de Cola ce se tot misca in fata si in spate, inertata de miscarile vagonului ce inca isi marea viteza.
Compartimentul ales de tanara fata era singurul din cele incercate la care inca mai functiona usa plianta si, cel mai important lucru, era departe de primele compartimente ocupate.
Spre mirarea Ioanei, in acea dimineata, putina lume populase mijlocul de transport al CFR-ului, cele sase vagoane fiind intr-o proportie ridicata, goale. Micul peron al garii era gol, singurele siluete ce bantuiau prin acel perimetru fiind cele ale aurolacilor ce isi serveau micul dejun inhalat dintr-o punga de hartie.
Imaginea mizera, sunetul nonconformist (dar neplacut) al vagoanelor trase de locomotiva anemica, privirile aurolacilor de pe peron ce o fixau pe Ioana intr-un mod usor terifiant, sticla de plastic ce se tot lovea de picioarele fetei, praful si cojile de seminte ce se contopeau perfect, toate aceste elemente faceau totul ca fiind marginea extrema a non-civilizatiei, urmata indeaproape de usa catre o noua realitate, poate ceva mai placuta, mai frumos populata, mai pozitiv privita.
Ideea ii venise instantaneu, fara explicatie.
Vroia doar sa iasa din orasul acela nenorocit si fara sens. Nu gasea un motiv pentru a ramane in acele cateva ore pana la amiaza prin parcurile populate de oameni mai putin placuti, innotand in mizeria de nedescris a strazilor periferice, si privind la ipocrizia din jur. Prefera sa vada toate aceste elemente si intr-o alta zona, intr-o zona cu care era mai putin familiarizata. Bani de bilet gasise intr-unul din buzunarele gecii, maruntis ce probabil zacea acolo de cateva zile. La intoarcere avea sa vina cu “nasul”. De ce nu? Auzise ca era la moda in acele zile. Mai toata lumea apela la “nas”. Ea de ce nu ar face-o? Oricum, ce avea sa pateasca? Avea nici cincisprezece ani si nu iesea in evidenta decat prin uratenia ei specifica. Poate ca intr-un moment de criza, avea sa fie protejata de propria imagine.
In cateva minute, imaginile se derulau din ce in ce mai rapid, insa nu chiar atat de repede precum isi imaginase ea. Era pentru prima oara cand mergea cu trenul si nu avea deloc o senzatie placuta. Era un pic dezamagita.
“In filme… totul se misca mai repede in momentul in care priveai pe geamul compartimentului… Aici de ce nu e asa?”
Fara raspuns.
Ioana.
Din nou fara raspuns.
Nu avea nici cea mai mica idee cam cat avea sa dureze drumul pana in Ploiesti. Prea putin o interesa. Important e ca iesise dintre cladirile ghimpate ale Mizilului.
Trenul parcurge drumul pana in Gara de Sud a municipiului in aproximativ patruzeci de minute. Timpul paru ca trecuse destul de repede, in doar cateva clipe parcurse, Ioana trezindu-se pe peronul garii din Ploiesti, inconjurata de oameni total diferiti fata de cei printre care traise ea, la fel de intunecati, la fel de mizeri, la fel de trisit, insa ceva mai placuti si mult mai numerosi. Pentru cateva momente, Ioana avu impresia ca cei din jur o priveau lung, ca si cand ar fi mirosit ca era clandestina in acel oras.
Se opri vreme de cateva minute in loc, undeva in mijlocul peronului 1 al garii, privind cele doua holuri semi-intunecate ce dadeau in fata garii, spre o semnificativa aglomeratie; si o intrare in sala de asteptare, ce parea un pic cam pustie fata de restul ambientului. Canapelele rosii din plastic, asezate discontinuu pe langa peretii exteriori ai cladirii, erau pline cu fete necunoscute, curioase si apatice, ce fixau cu privirea trupul strain al tinerei fete, ce in acel moment se simtea incoltita de o serie de priviri spion, trimise poate de parintii ei.
Prostii.
Parintii ei sunt in totalitate dezinteresati de ea, asa ca nu ar avea de ce sa isi bata capul cu astfel de ganduri tampite. Erau pur si simplu niste romani get-beget carora le place sa inghita si sa cantareasca nemilos si nesimtit orice om ce iesea in evidenta cu ceva (in cazul acela, uimirea).
Ioana pasii pe unul dintre holurile semi-intunecate, alegand sa ocoleasca sala de asteptare care probabil era populata de doua, trei persoane rasfirate ce aveau sa o izbeasca de asemenea cu priviri ucigatoare.
Vroia sa ajunga in strada, sa se piarda in multime.
Aglomeratia centrului sudic al orasului Ploiesti o ametea, facand-o pe Ioana vreme de cateva minute sa ramana inmarmurita in fata garii de sud, privind pierduta aglomeratia de masini ce se claxonau si se injurau nervos pe sensurile bulevardului ce se pornea inca din sensul giratoriu format de un monument al eroilor (unul dintre numeroasele monumente din oras). Statia de autobuz din fata garii era mai putin populata, vreo trei, patru studenti se tot invarteau nervosi in acel perimetru in asteptarea autobuzului ce avea sa ii duca spre Universitate. Se vedea ca traseul respectiv intarzia sa apara.
Statia de autobuz de pe partea opusa, plasata ceva mai aproape de monument, era intr-adevar supra-populata. Numeroase trasee porneau din acea statie, si in acelasi timp, acestea se uneau cu alte cateva care duceau in directii aproximativ identice. Liceele din zona, autogara din apropiere, gara de sud feroviara, centrul comercial BIG si capatul bulevardului, faceau din zona sudica a orasului o adevarata zona de tranzitie umana, niciodata pustie, intotdeauna aglomerata.
Orasul nu parea un loc in care te puteai rataci, insa putea deveni foarte usor sufocant. Pentru tanara fata, trecerea de la Mizil la Ploiesti fusese cam brusca, aparent neplacuta, dar interesanta. Mizilul era cu mult mai mic, mult mai putin aglomerat, intr-adevar, agitat, insa nu exagerat, mult mai putin zgomots… pe cand Ploiestiul…
Trecu incet pe langa statia de autobuz din fata garii, aruncand priviri asupra studentilor agitati ce o ignorau in totalitate. Nu aveau deloc niste chipuri prea optimiste. Erau ganditori, mult prea ganditori. Probabil aveau vreun examen de dat in acea zi. Dar sesiunea… Nu era nici o sesiune in acea perioada. In clipa urmatoare, Ioana ajunge in capatul trecerii de pietoni, asteptand ca vreun sofer sa ii dea voie sa traverseze strada cu patru benzi, aprig circulata. Acest moment intarzia sa apara, ca si cand soferii nu o observau pe fata ce privea in stanga si in dreapta cu ochii sai mari si cenusii, facand pasi in fata si in spate nehotarati, incercand sa aleaga o clipa prielnica pentru a traversa. Nu era nici un semafor amplasat la acea trecere, chiar daca aceasta depasea doisprezece metri.
Probabil se vedea de la distanta ca fata nu calcase de prea multe ori prin Ploiesti. Parea cu adevarat picata din cer…
O frana brusca o trezi la realitate, apoi o privire taioasa o facu pe Ioana sa inteleaga ca este momentul in care ar putea traversa nenorocitele de patru benzi, acum stagnate. O Dacie rosie franase brusc, probabil soferul observand starea de neintelegere a fetei, facandu-i apoi semne nervoase sa treaca. Nu ii aruncase deloc o privire prietenoasa.
Parcurge trecerea, apoi statia aglomerata din fata sensului giratoriu, ajungand in final, in capatul Bulevardului Castanilor, loc in care lucrurile pareau ceva mai linistite. Desigur, soseaua era la fel de aglomerata, zgomotoasa, cu autoturisme ce accelerau si franau brusc, mergeau bara la bar, claxonau, injurau, totul pentru a patrunde linia defensiva a semafoarelor, ce pareau a fii amplasati impotriva nervilor umani. La ora aceea, bancile bulevardului erau in mare parte goale, doar cateva fiind atinse de un suflet ceva mai in varsta ce dorea sa isi linisteasca puterile ramase si gandurile aglomerate si imbatranite. Din cand in cand mai era cate un batran care statea privind in gol, tinand strans in mana lesa cainelui de companie, ca si cand i-ar fi fost frica, ca acesta sa nu plece, sa il lase in totalitate singur.
Ioana explora din priviri fiecare felie de realitate din jur.
Intreaga zona era acoperita de un colorit ciudat, un semn ca netura se pregatea de hibernare. Frunze, brate moarte ale castanilor ce acopereau bancile imprejmuite de castane, o verdeata ce parea ca paleste pe fiecare zi ce trecea, totul luminat de un soare cu dinti. Mergea in pas de plimbare, lovind cu pantofii ei negri natura moarta de la picioare, simtindu-se pentru prima oara “ne-privita” de ochii pustii ai celor din jur.
Se simtea pentru prima oara libera.
Se simtea linistita.
Era bine.
In sfarsit, secundele pareau ca trec mai repede ca pana atunci. In scurt timp, avea sa se intoarca acasa, iar o noua zi stupida avea sa se transforme in ceva mult mai interesant.
Se opreste la un moment dat pe o banca, ceva mai ferita de aglomeratia soselei ce traversa parcul de castani, incercand sa simta punctul maxim de extaz al noii realitati in care se scalda. Vroia sa simta o noua lume, vroia sa vada chipuri noi, vroia sa le compare cu realitatea de acasa.
Parcurge repede aleea spre dreapta, intinsa ca o ramificatie a trotuarului, oprindu-se pe banca de lemn, ce se vedea vopsita in urma cu multa vreme. Parea jilava, dar nu respingatoare. Isi incrucisa bratele si arunca priviri in jur cu placere. Era diferit de ceea ce vazuse pana atunci in Mizil. Era placut.
-Daca liceul l-am ales in Mizil, facultatea o voi face aici…
Vocea ei prinsese o nuanta ceva mai optimista, gandurile indreptandu-se spre imagini si momente aparent viitoare, pe care imaginatia i le daruia, in speranta de a scapa de evenimente morbide ce o cotropisera atata amar de vreme. Isi privi incheieturile mainilor si zambi. Nu era un zambet ironic, era un zambet ceva mai optimist.
-Asa ceva nu se va mai intampla.
Isi atinge bandajele, revazand momentele opace ce le traise in secunda in care isi crestase venele.
-Va fi bine.
Niciodata nu spusese acest lucru. Era pentru prima oara.
Va fi bine.
Va fi bine.
Repeta in minte cuvintele cu daruire, crezand cu adevarat in ele.
-Ce faci? Vorbesti singura?
Vocea ce se auzi o facu pe Ioana sa tresara si sa isi indrepte privirea catre trupul ce o asaltase cu o intrebare vorbita suav, chiar placuta. Fiinta ce se desfasura in fata ei, la mai putin de doi metri distanta, o privea pe tanara fata zambind, usor amuzata. Pentru cateva clipe, o facut pe Ioana sa simta un aer protector din partea vocii necunoscute.
Ioana se rosi si raspunde incurcata, incercand sa zambeasca.
-Nu… Cred ca am gandit cu voce tare. Cred…
Isi pune in cap o intrebare ciudata, nemaifiind atat de sigura de faptul ca ultimele doua fraze si le repetase in gand.
-Mie asa mi s-a parut. Dar e in regula, toti mai facem asta cateodata. Mai ales cand credem ca suntem singuri, spune vocea asezandu-se neinvitata langa Ioana pe banca invechita. Chiar si eu mai fac asta cateodata. Uneori nu iti dai seama daca esti cu adevarat singur, si incerci sa te autocompatimesti, pentru ca pana si cea mai pesimista si pierduta persoana stie ca porpriul psihic este cea mai puternica arma pe care o detine, capabila sa doboare absolut orice in jur. Poate ca asta ne face teama sa dispara in momente cheie, in care trebuie sa reactionam atent, inca in liniile acceptabile ale legilor morale.
Ioana privi incurcata persoana necunoscuta de langa ea, incercand sa ii inteleaga cuvintele si sa isi gaseasca urmatoarea miscare. Pentru moment i se facu frica, insa realiza ca privirea ei era prea blanda pentru a ataca. Incerca sa se linisteasca, insa pe exterior isi afisa teama bine proptita in subconstient.
-Nu te rusina, continua vocea. E in regula. Te inteleg perfect. De unde esti?
-De unde sunt?
-Se vede ca nu esti din Ploiesti.
-De ce? Ce e chiar asa de evident?
-Pentru mine e. Te-am vazut din momentul in care ai aparut in fata garii. Erai pierduta…
Un nou sentiment de teama incolti inversunat in sufletul Ioanei.
-M-ai urmarit?
-Stiam eu ca ma vei intelege gresit. Daca as raspunde afirmativ? Ce ai zice? Cum ai reactiona?
Ioana nu raspunde.
-Ti-e frica de mine, nu? continua vocea.
-Nu.
-Nu minti. Stiu asta. Ti-e frica de mine, si noi sentimente de insecuritate incoltesc in sufletul tau. Stiu ca ti-e frica de mine. Nu minti ca nu-si are rostul. Minciuna… Hmm… Minciuna nu rezolva nimic. Intotdeauna e bine sa spui lucrurilor pe nume, fara sa imprejmuiesti adevarul cu ganduri oarbe si fara strop de adevar. Iti este frica de mine. Deci… Cum ai reactiona daca ti-as spune ca te-am urmarit?
-Nu stiu. Probabil m-as ridica si as fugi…
-Cu ce te-ar ajuta asta?
-Trebuie sa existe pe aici un jandarm sau vreun politist comunitar.
-Esti sigura?
-Nu exista?
-Nu esti din orasul asta. Esti noua aici. Poate ca in Ploiesti oamenii legii stau ascunsi in carapacea lor. Nu-i asa ca te intrebi de ce esti linistita aici?
-Ba da.
-Eh, poate pentru asta. Pentru ca lumea e dresata sa stea linistita, astfel nu e nevoie de oameni ai legii in unele zone ale orasului. Dar totusi, persoane ca mine, exista. Mai rar, dar exista. Poate ca sunt o persoana obsedata de existenta unor oameni pierduti. Poate ca deja pregatesc ceva pentru tine, si nu e neaparat ceva placut. Poate ca o sa ai o surpriza cand ma vei cunoaste cu adevarat. Poate stiu prea multe despre tine si vreau sa aflu mai multe. M-am asezat neinvitata. Inseamna ca ceva talent in abordare am. Ce zici? Crezi ca am? Cine crezi ca sunt?
Ioana facu o miscare brusca incercand sa se ridice de pe canapea, insa vocea o prinde cu mainile sale incordate tinand-o in loc.
-Glumeam. Nu te speria, spune ea.
Ioana o priveste cu ochii sai speriati si senini.
-Am fost in acelasi tren cu tine. Am coborat in gara de sud si te-am vazut pierduta, mai ales la trecerea de pietoni, unde chiar erai agitata. Am avut niste treaba prin zona, si acum ma indrept pentru a-mi rezolva alte probleme personale. Si in trecere, uite ca te-am vazut pe canapeaua asta vorbind singura. Si am zis sa intru in vorba cu tine. Imi cer scuze daca te-am speriat. Nu am vrut. Glumeam cu tine.
-Nu a fost o gluma tocmai placuta…
-Stiu. Dar nu m-am putut abtine. Eh, varsta! O sa intelegi tu!
-Sa inteleg ca nici tu nu esti din oras? intreaba Ioana reluandu-si locul pe canapea.
-Da. Nu sunt de aici, dar cunosc Ploiestiul ca pe buzunarul meu. Sunt copilul de incredere a lu’ tata si ma pune sa ii fac tot felul de servicii. El e cu slujba lui idioata, dar banoasa, trebuie sa recunosc, tine intreaga familie in picioare, si nu prea are timp sa se ocupe de elementele birocratice. Si ma mai trimite pe mine sa platesc cate o factura ori sa am grija de cine stie ce acte… Nu am varsta necesara, dar m-am invatat, si am grija de tot ce tine de “jurisfictia” mea. Si cunosc orasul destul de bine… Totusi, nu-mi vine sa cred ca te-am speriat la gluma mea de mai devreme.
-Este pentru prima oara cand vin in Ploiesti de una singura si nu am apucat sa ma izbesc de lucrurile din jur. Nu prea sunt plimbata… si probabil nu vad lucrurile asa cum ar trebui.
-Nu trebuie sa fii plimbata. Lucrurile pe care orice om trebuie sa le traiasca, le va simti fie pozitive, fie negative, fara ajutorul nimanui. Nu trebuie sa te bazezi pe nimeni pentru a te maturiza. Asta oricum se va intampla, fie ca vrei, fie ca nu. Si crede-ma, nimeni din jurul tau nu trebuie sa te aiba in puf pentru a te proteja sau stiu eu. Lucrurile programate nu au logica si nu sunt bune de nimic. Exista o lume paralela pe care noi nu trebuie sa o deranjam. Cursul vietii nu trebuie schimbat.
-Ai o gandire profunda...
-Sunt o persoana ce a fost invatata sa filosofeze orice actiune ori existenta. In fine. Acum asta mai putin conteaza. Nu vreau sa te plictisesc cu ideile mele. Sunt multe de discutat din punctul asta de vedere. Tu…? Cati ani ai?
-Cincisprezece.
-Multi inainte!
-Multumesc, asemenea.
-Sa inteleg ca esti in primul an de liceu, nu?
-Da, raspunde Ioana cu o voce pierduta, incercand sa evite contactul privirilor.
-Nu a inceput deloc bine liceul, nu?
Ioana nu raspunde.
-Inteleg, continua vocea intelegand ca privirea ei o stanjeneste pe Ioana. Eh, nu trebuie sa disperi. Asa se intampla in general. Oamenii nu se pot intelege din primul moment in care acestia se cunosc. Trebuie sa treaca o vreme pentru a se pune bazele relatiei ce are sa se infiripe, desigur, daca aceasta poate exista vreodata. Exista si cazuri in care prima vedere spune multe si succede deja mai mult de jumatate din ceea ce trebuie sa fie, dar astea sunt cazuri din ce in ce mai rare, tinand cont de societatea in care traim, iar cand acestea exista, deja nu sunt pure, una dintre cele doua persoane nefiind in totalitate sincera. Aici nu ma refer la o relatie amoroasa, asa cum presupun ca te-ai gandit, ci la o relatie pur si simplu, asa cum exista peste tot in jur. Societatea este influentata de nebunia in care se scalda fiecare om in parte de ani de zile, ajungand in punctul in care nimeni nu priveste realitatea concret, ajungand la ideea animalica “fiecare pentru el”. Intr-adevar, traim in jungla, in totalitate. Nu exista nici un semn de intrebare. Relatiile intre oameni sunt deja depasite. Nu suntem in stare sa pastram o linie continua, pozitiv valorica intre noi insine. De aceea orice nou inceput, reprezinta nu altceva decat un nou cosmar. Asa este inceputul de liceu, inceputul facultatii, inceputul unei relatii amoroase, inceputul vietii de noapte… Prima oara se termina intotdeauna prea repede, nici nu te gandesti la miscarile pe care le faci si reactiile pe care le ai, dar totusi le continui pentru ca ti se pare interesant. E o noua senzatie, intr-adevar. Totusi viata de liceu e frumoasa. O sa fie… mai tarziu un pic. O sa cunosti prima iubire, o sa intelegi ce inseamna cu adevarat distractia, probabil o sa te imbeti pentru prima oara…
-Eu n-as prea crede, raspunde sec Ioana.
-De ce?
-Nu sunt prea sociabila. Nu sunt genul de persoana pe care o poti avea aproape. Nu stiu din cauza cui o fi, dar nu am prea multi prieteni… De fapt, nu am niciunul.
-O sa ai. Nu gandi asa. Or sa se intample lucruri la care nu te-ai fii gandit vreodata. O sa faci lucruri pe care nu-ti imagineai ca o sa le faci. Pff… O sa vezi tu. Anii de liceu sunt chiar niste ani incredibili. Sunt multe chestii de spus, insa nu vreau sa iti stric surprizele vietii, si mai ales… e prea putin timp. Sunt pe fuga. Trebuie sa plec, dar o sa ne revedem. Iti garantez asta. Tine minte o chestie. Promiti ca daca te intreb data viitoare cand ne vom intalni iti vei aduce aminte?
-O sa incerc. Dar nu cred ca va mai fi vreo “data viitoare”. De fapt sunt sigura.
-Nu mai fii asa sigura! spune vocea zambind. Viata nu e o stiinta exacta.
-Daca tu zici… In fine. Spune-mi!
-Tu reprezinti cele doua zeitati despre care se vorbeste in religie. Dumnezeu si satana! Ele nu exista. Tu esti Dumnezeu, tu poti fi satana. Astfel, nu lasa pe nimeni sa te faca sa crezi ca nu meriti ceea ce tu iti doresti, pentru ca nimeni nu iti poate lua ceea ce tu deja ai, ceea ce tu deja detii.
Urmeaza un moment de liniste in care Ioana priveste in gol incercand sa memoreze cuvintele vocii necunoscute, timp dupa care persoana se ridica de pe canapea tragandu-si gheozdanul dupa ea.
-Acum eu trebuie sa plec, spune vocea. Du-te acasa, du-te la scoala. Totul va fi bine. Mizilul intr-adevar, este un oras urat, dar orice zona are partea ei placuta. E totusi casa ta. Si Ploiestiul e urat. Foarte urat… crede-ma! Am plecat. Vom mai vorbi. Pa.
Persoana dispare in capatul aleii ca o iluzie, lasand-o pe Ioana sa priveasca in gol urmarind teoriile ei. Intreaga discutie se derulase mult prea repede pentru a fi constientizata prea bine, numeroase intrebari facandu-si aparitia. Aproape ca uitase cum arata persoana necunoscuta ce ii alintase singuratea, uitase seninatatea vocii acesteia, zambetul larg si privirea blanda ce o cotropise in acele cateva minute. Singurul element ce ii ramase adanc imprimat in minte era vocea blanda si calda ce o invaluise inca de la inceput. Era rasunatoare, impunatoare, dar blajina, emanand doar caldura si intelegere.
Vreme de cateva minute, Ioana nu se misca de pe canapea, incercand sa revina la realitate, timp dupa care se ridica brusc, cautand persoana necunoscuta din priviri. Se invarti in loc de cateva ori, insa imaginea blajina ce o intampinase inca din momentul in care ajunsese in capatul bulevardului continua sa persiste.
Soseaua era in continuare aglomerata si zgomotoasa, canapelele goale, trotuarele pustii, natura se indrepta in continuare spre poarta hibernarii. Nici urma de vocea ce o intampinase mai devreme.

Atingerea frumoasei adormite

Ai fost atingerea ce mi-a macinat realitatea din care m-am trezit buimac...

Apoi ne-am impreunat mainile si am alergat...
...peste scalpul unei vite de vie,
...intr-un strigat de argint,
...alunecand pe margarina de zahar,
...ne oprim si radem la acea comedie anemica,
...ce se invarte intr-un singur ochi tulbure,
...Ne trezim razand prostesc, dar fermecator,
...apoi ne sarutam in praf de sticla cuprinsi de acelasi dor.