Nu credeam ca exista cu adevarat acest cosmar. Eu insa l-am ales... sunt momente in care imi place.
Sunt momente in care ma gandesc cu groaza la momentul in care o sa cedez.
Iubesti.
Ce cuvant...
Dupa o prima incursiune in vizualizarea ideologiei acestui cuvant, ar trebui sa te simti deja mai implinit, mai pasnic, mai cu pofta de viata, mai aproape de a deveni un fluture liber ce pluteste (nu la intamplare, desi asta ne place sa credem!!)peste cele mai frumoase imagini si mirosuri. Acest cuvant te poate introduce intr-o lume perfecta, imposibil de ignorat ori de distrus, o lume ce te face brusc sa zambesti.
Ti-ai imagina vreodata ca "a iubi" poate fi cel mai urat cosmar existent?
Nu ma refer la situatiile copilaresti in care un tanar nu isi poate uita iubita, dupa ce, aceasta i-a dat papucii din motive "plictisite"; ci ma refer la situatiile serioase in care tu, ca om (femeie, barbat, nu conteaza - homosexual sa nu fii - ), desi iubesti din tot sufletul, sa nu ai nici-o putere in fata a mai multor suflete ascunse intr-unul singur.
Tu (probabil) crezi pe cine iubesti, pe care dintre acele personalitati, insa nu toate acele chipuri te iubesc pe tine, ci doar unul singur, care va reveni la locul stabilit periodic...
Dar pana atunci?
Acum cititi cuvantul "iubire" privit ca un cosmar.
Da.
Asta e!
Cosmarul incepe cu speranta ca poate intr-o buna zi, dupa mult timp si chin, persoana aia pe care tu o atingi isi va reveni, si personalitatile sale vor muri, ramanand la una singura, cea pe care tu o iubesti. Se continua apoi cu "asteptarea" personalitatii care te iubeste...
Ea... isi intoarce chipurile in fel si chip fara sa isi dea seama ce face. Multipla personalitate era multiple amintiri si multiple cadre care niciodata nu se intersecteaza, iar atunci cand o fac, parca sunt aievea. Tu te obisnuiesti cu ideea si astepti... te gandesti a doua zi de dimineata, dupa o noapte in care oricum nu prea ai dormit, ca poate persoana pe care o iubesti, si-a revenit, si e cea pe care tu o adori (si te adora). Incerci sa iei legatura sfios pentru a vedea daca te inseli sau nu... observi cu stupoare ca inca nu a revenit la personalitatea pe care tu o iubesti.
Si spui... poate maine...
Mai trec zile in care tu, din dorinta de a-i saruta macar o data buzele, astepti ca ea sa isi revina si sa te recunoasca.
Cosmarul cuvantului "iubire" se finalizeaza cum altfel, ca orice cosmar... brusc si cu loc de mai mult.
Realizezi ca ai pierdut ani de zile traind cu o fututa de speranta care te-a adus in cele din urma in pragul auto-distrugerii!! ce prostii vorbesc! De fapt, ai trecut de mult de pragul auto-distrugerii. te-ai auto-distrus! Esti deja cu un picior in groapa. Iar acea persoana iubita este acum in pragul unei alte personalitati care abia daca te cunoaste. Astfel, nu ii pasa de distrugerea ta... Iar daca e in pragul personalitatii care te iubeste, se intreaba ce e cu tine, pt ca nu isi aduce aminte ce a facut in viata ei paralela.
Speranta nu exista, iar daca exista este un lucru rau, deci trebuie facuta sa nu mai existe!!
Astfel, pui in balanta cele bune si cele rele. Cu siguranta, cate ai tras cu ea, cele rele le invinge pe taler pe cele bune, insa ajungi la o alta concluzie: merita putinele momente bune sacrificiul a atator momente rele? DA!
CU SIGURANTA DA!!
Rezultatul?
Ea are probleme psihice cu multipla personalitate dezvoltata in personalitate disociata, iar tu esti un masochist convins!!
joi, 21 ianuarie 2010
vineri, 8 ianuarie 2010
Poteca intunecata (fragment)
1
Cerul era acoperit de nori intunecati ce inchideau orizontul pana la extrema razei de vizualitate a ochiului uman. Asa se prezenta vazduhul de cateva saptamani. Nu plouase, nu ninsese, desi iarna isi intrase in drepturi pe filele calendarului. Iar norii… parca asta asteptau.
Ochiul uman nu mai vazuse culoarea cerului de foarte multa vreme, lasandu-se provocat de acele duhori intunecata ce umbreau pamantului si copiii acestuia.
In acea dimineata insa, lucrurile pareau a se schimba.
Pentru prima oara dupa multa vreme, se parea ca in spatele acestor nori, un diamant puternic le lumina culoarea negru-cenusie in care domneau. Ca un abis, in mijlocul cerului se deschisese o poarta colorand zona intr-un argintiu placut, dar insuficient. Centrul spiralei stralucea puternic ca si cand Soarele isi intensificase razele.
Pamantul era acum atins de o oarecare lumina, destul de oarba, dar suficienta pentru a face diferenta intre zi si noapte.
O zona placuta…linistita.
Pustie.
Dealuri ce se pierdeau undeva in orizont, inghitite de negura cenusiu-albuie ce era parca scuipata de acei nori greoi ce presau nivelul solului din ce in ce mai tare, pe fiecare zi ce trecea. Vaile erau intinse, destul de abrupte, acoperite de paduri dese si intunecate, paduri batrane ce ascundeau multe secrete, razboaie, durere, lacrimi si suflete ce isi pierdura dorinta pentru viata. Acestea erau patrunse de poteci ce pareau a fi portite catre o alta dimensiune. Precum paseai in acele paduri, sentimente necunoscute iti cotropeau sufletul facandu-te sa accepti realitatea ca fiind perfecta, sa iubesti imaginile naturii orbeste, astfel incat, niciodata sa nu mai poti pleca de acolo.
Crengile copacilor nu permiteau razelor de lumina sa patrunda in perimetrul padurii, astfel, frunzele moarte erau tot timpul reci. Precum faceai primii pasi in intunericul dens si linistit, trunchiurile statice parca inviau, intorcandu-si ochii dupa trupul tau, trezindu-si unul altuia o curiozitate greu de perceput.
Iar acei ochi nu erau deloc prietenosi.
In acea perioada insa, coroanele copacilor erau goale, crengile uscate si parasite de vlaga, trunchiurile se subtiasera. Nori cenusii-intunecati survolau deasupra padurii, incetosand privelistea si lasand la nivelul solului o plapuma de negura parca mai intunecata decat vazduhul.
Restul dealurilor erau acoperite de copaci singuratici sau paduri ce se intindeau pe suprafete mici, numarand maxim treizeci, treizeci si cinci de arbori.
Un singur deal, poate cel mai inalt dintre toate, era in totalitate diferit. Pe el, isi contura o viata inutila, un suflet unic, depravat, dat la o parte de restul grupului… poate pentru ca era diferit? Intr-adevar, nu semana cu nici-o specie apropiata lui. Avea un contur ciudat, un stil de imagine expresionista parca…
Copacul singuratic… Nu stiu ce era… Era un copac mai inalt decat un plop, cu un trunchi subtire si alungit, cu craci rare, fara vreo coroana anume, aratand mai mult ca un coridor pe marginile caruiau erau amplasate usi ce dadeau spre camere alungite… si goale. Avea cracile goale, ce se continuau perpendicular pe trunchi, in varful acestora formandu-se ramificatii abia vizibile pline de frunze aglomerate, ce formau cuiburi colorate in verde. Acel copac era tot timpul verde… si parea asezat in acel varf de deal, peste toata umanitatea naturii, ca un strajer angelic. In jurul sau insa, pe o raza de cel putin doua sute de metri nu crestea decat iarba. Era singur… tacut…
Acel deal parea ultimul din depresiunea respectiva, cararile indreptandu-se catre singura iesire inconjurata in totalitate de munti ale caror creste se puteau vedea doar atunci cand cerul era in totalitate senin, cand razele Soarelui coborau pana in cele mai intunecate colturi ale depresiunii, atunci cand lumina naturii facea crestele acestora sa straluceasca cristalin, astfel incat sa iti orbeasca ochii.
La poalele acestui deal se afla marginea unui lac intins pana undeva unde ochiul uman nu poate zari. Apa lacului reprezenta singura iesire din depresiune, marginita de stancile muntilor, acoperind orice poteca existenta in imaginatie oricarui suflet muritor. Creeatorul a creeat lacul probabil in cea mai inspirata zi a lui. Pe malul din interiorul depresiunii se gasea singura forma de viata din acea zona imaginara. Se pornea inca din valurile de apa, cu un podet langa care zacea o barca arcuita, mica, de pescar singuratic, in care intotdeauna se gaseau doua undite si o plasa, plus alte elemente ce ar fi putut ajuta la vanatul vietuitoarelor acvatice. O carare impietrita conducea ochiul din capatul podetului catre usa undei case aflata undeva la patruzeci de metri distanta. Era o casa mica, o cabana in miniatura mai bine zis, construita din butuci mari de lemn, cu un acoperis inalt vopsit cu o culoare rosie izbitoare. Nu continea decat doua camere plus un “colt” in care se afla o soba si o masa invechita din lemn ce sustinea cateva farfurii si doua cutite. Una dintre camere continea un pat pentru o singura persoana construit manual si doua cufere pentru haine si… probabil lucruri personale. Cealalta camera nu continea nimic. Era goala, avea peretii murdari si trecuti, podeaua macinata de trecerea timpului, in totalitate neingrijita, pete de culori ciudate acopereau unele colturi intr-un mod destul de morbid, creeand idei si ipostaze infantile dar posibile realitati.
Usile din lemn scartaiau insistent la fiecare miscare, iar treptele ce duceau in mod erau in mare parte putrezite. Doua sau trei, chiar rupte… In pod, probabil nu se afla nimic in afara de praf si vechituri.
Vechituri?
Intr-o asmenea lume?
Ce ar insemna vechituri in acest peisaj uitat de lume dar perfect?
Doua laturi ale casei erau inconjurate in totalitate de brazi de mica statura, tot timpul vii, ce porneau o mica padurice patrunsa de o carare ingusta ce pornea drumul catre restul depresiunii. In fata casei se intindea un peisaj minunat in orice perioada a zilei ori a anului: lacul sclipitor si intotdeauna linistit, marginit pe de-o parte de pietrele malului de pamant, iar pe de alta de stancile muntilor ce reprezentau un zid de netrecut. Se continua apoi ca singura iesire din depresiune apoi se continua spre necunoscut… fara limite… fara margini…
Ce era in lumea din spatele muntilor marginitori? Ce se construia acolo? Cum se dispersa sunetul in acea lume? Ce culori existau acolo? Gandul… gandul circula la fel ca in lumea pe care el o cunostea?
El?
Singurul locuitor al depresiunii. Cel care innopta intotdeauna in casa imbatranita de la malul apei.
Era un barbat tanar, inalt (parea foarte inghesuit in casuta ce avea tavanul destul de apropiat de podele), cu parul blond si drept, lung pana mai jos de omoplati, stralucitor in orice lumina oarba, cu chipul supt, obraji ce crescusera parca in interior, buze subtiri si ascuite (ce ii facea cu toate astea o gura frumoasa), ochi inetunecati, usor feminizati (straluceau ca si cand ar fi fost machiati), bratele ii erau subtiri si lungi, continuandu-se pana in varful degetelor de “pianist”, osoase si alungite. Unghiile erau roase periodic, de aceea niciodata nu cresteau perfect rotunde. Pe bratul drept se putea vedea un tatuaj nu prea mare, ce reprezenta un semn al singuratatii undeva in mijlocul semnului “necunoscutului”.
Barbatul nu stia cine e si cum se nascuse in lumea respectiva.
Se trezise intr-un miez de noapte in sunete asurzitoare venite de undeva din podul casei. Se trezi in acel pat improvizat din lemn si paie apoi isi arunca ochii speriat in intuneric, incercand sa isi obisnuiasca privirea cu intunericul dens, percepand astfel raza de lumina naturala ce patrundea prin ferestrele mici datorita oglindirii astrelor in lacul pe malul caruia casa era amplasata. In momentul in care el deschise ochii, sunetele din pod se oprira. Barbatul se ridica in picioare si isi indreapta urechea catre tavan incercand sa isi dea seama daca este sau nu vreo prezenta intr-acolo.
Era.
Se auzea o respiratie adanca si greoaie in spatele tavanului.
Barbatul simti un fior ce ii parcurge intreaga coloana si se tranti inapoi in patul de paie, incovoiandu-se in coltul camerei. Ochii ii erau atintiti spre tavanul darapanat, atenti la orice miscare, iar cu urechile atente la orice sunet.
Noaptea trecuse destul de repede, in momentul in care primele raze de Soare isi facura aparitia peste crestele muntilor, tanarul se mai linisti si cu o ultima sfortare de curaj, pasi in exteriorul camerei pentru a-si incepe explorarea teritoriului.
Nu stia cine e, nu stia unde s-ar putea afla. Se trezise el… imbracat in blugi negri, tricou de aceeasi culoare si bocanci militaresti. Cureaua era de fapt o cartusiera din piele destul de tocita, dar inca purtabila. Nici macar nu avea idee cum arata…
Deschide usa camerei, intrand intr-un mic hol ce se dovedise a fi de fapt un colt dintr-o imaginara bucatarie. In stanga si in dreapta lui se aflau usi, si dupa cum patrundea lumina, cea din stanga era usa principala a casei, usa ce avea sa ii deschida in fata ochilor un peisaj mirific, o noua lume. In capatul holului se afla o soba micuta si o masa rotunda si scunda pe care se aflau cateva farfurii si doua cutite. Barbatul atinge cutitele incercandu-le lamele pe buricul degetului mare. Erau teribil de bine ascutite, unul dintre ele lasandu-i chiar o mica crestatura ce se inrosi progresiv. Lasa cutitele pe masa apoi dechide usa opusa celei principale aruncandu-si ochii in camera goala si murdara. Cateva trepte din lemn se ridicau spre tavan, disparand in intuneric. Ferestrele camerei erau acoperite cu scanduri batute-n cuie. Inchide usa mirat, apoi iesi din casa impietrind instantaneu la vizualizarea imaginii incredibile ce se afisa in fata ochilor sai.
-Am murit… si acum sunt in Rai…
Isi auzi pentru prima oara vocea.
“Aceasta este vocea mea… “
Nu avea o parere despre vocea sa. Era pentru prima oara cand o auzea, iar pe langa asta, memoria lui era goala. Nu isi amintea alte voci. Nu stia sa faca vreo diferenta intre ele…
Peisajul insa… era de-a dreptul divin.
Cerul era senin, iar de undeva din departarea capatului opus al depresiunii stralucea un Soare demn de laudat, ca un rege peste hotarul sau, impunator si violent, facand valurile subtile ale lacului sa clipeasca jucaus in fata ochilor muritorului abia nascut. Crestele muntilor, destul de inalte, nu erau ascunse in spatele vreunui nor de gheata. Se potriveau ferme, formand o hora la lumina diminetei racoroase, probabil de trecere de la primavara la vara. Roua stralucea puternic scurgandu-se pe trunchiul firelor de iarba. Barca astepta calma ca cineva sa o incalice si sa o porneasca intr-o plimbare de cotropire a linistii si a frumusetii naturii, legata de podetul umed ce…
Undeva in departare, se zarea iesirea din depresiune, ascunsa insa sub o negura a diminetii ce incepea a se dispersa. Negura plutea linistita in departare, undeva la nivelul apei, nu prea densa, nu prea inalta. Cu toate astea, in spatele acesteia nu se zarea nimic diferit. Apa se continua intinzandu-se pana la infinit.
In dreapta barbatului, un univers pana atunci necunoscut se intindea lovindu-se in departare, la kilometri departare de niste margini ale muntilor ce formau un zid de nepatruns. Dealuri, paduri, poteci, izvoare se formau intr-o aglomeratie placuta si de-a dreptul perfecta ce ii cucerise ochii “noului-nascut”.
Cerul era acoperit de nori intunecati ce inchideau orizontul pana la extrema razei de vizualitate a ochiului uman. Asa se prezenta vazduhul de cateva saptamani. Nu plouase, nu ninsese, desi iarna isi intrase in drepturi pe filele calendarului. Iar norii… parca asta asteptau.
Ochiul uman nu mai vazuse culoarea cerului de foarte multa vreme, lasandu-se provocat de acele duhori intunecata ce umbreau pamantului si copiii acestuia.
In acea dimineata insa, lucrurile pareau a se schimba.
Pentru prima oara dupa multa vreme, se parea ca in spatele acestor nori, un diamant puternic le lumina culoarea negru-cenusie in care domneau. Ca un abis, in mijlocul cerului se deschisese o poarta colorand zona intr-un argintiu placut, dar insuficient. Centrul spiralei stralucea puternic ca si cand Soarele isi intensificase razele.
Pamantul era acum atins de o oarecare lumina, destul de oarba, dar suficienta pentru a face diferenta intre zi si noapte.
O zona placuta…linistita.
Pustie.
Dealuri ce se pierdeau undeva in orizont, inghitite de negura cenusiu-albuie ce era parca scuipata de acei nori greoi ce presau nivelul solului din ce in ce mai tare, pe fiecare zi ce trecea. Vaile erau intinse, destul de abrupte, acoperite de paduri dese si intunecate, paduri batrane ce ascundeau multe secrete, razboaie, durere, lacrimi si suflete ce isi pierdura dorinta pentru viata. Acestea erau patrunse de poteci ce pareau a fi portite catre o alta dimensiune. Precum paseai in acele paduri, sentimente necunoscute iti cotropeau sufletul facandu-te sa accepti realitatea ca fiind perfecta, sa iubesti imaginile naturii orbeste, astfel incat, niciodata sa nu mai poti pleca de acolo.
Crengile copacilor nu permiteau razelor de lumina sa patrunda in perimetrul padurii, astfel, frunzele moarte erau tot timpul reci. Precum faceai primii pasi in intunericul dens si linistit, trunchiurile statice parca inviau, intorcandu-si ochii dupa trupul tau, trezindu-si unul altuia o curiozitate greu de perceput.
Iar acei ochi nu erau deloc prietenosi.
In acea perioada insa, coroanele copacilor erau goale, crengile uscate si parasite de vlaga, trunchiurile se subtiasera. Nori cenusii-intunecati survolau deasupra padurii, incetosand privelistea si lasand la nivelul solului o plapuma de negura parca mai intunecata decat vazduhul.
Restul dealurilor erau acoperite de copaci singuratici sau paduri ce se intindeau pe suprafete mici, numarand maxim treizeci, treizeci si cinci de arbori.
Un singur deal, poate cel mai inalt dintre toate, era in totalitate diferit. Pe el, isi contura o viata inutila, un suflet unic, depravat, dat la o parte de restul grupului… poate pentru ca era diferit? Intr-adevar, nu semana cu nici-o specie apropiata lui. Avea un contur ciudat, un stil de imagine expresionista parca…
Copacul singuratic… Nu stiu ce era… Era un copac mai inalt decat un plop, cu un trunchi subtire si alungit, cu craci rare, fara vreo coroana anume, aratand mai mult ca un coridor pe marginile caruiau erau amplasate usi ce dadeau spre camere alungite… si goale. Avea cracile goale, ce se continuau perpendicular pe trunchi, in varful acestora formandu-se ramificatii abia vizibile pline de frunze aglomerate, ce formau cuiburi colorate in verde. Acel copac era tot timpul verde… si parea asezat in acel varf de deal, peste toata umanitatea naturii, ca un strajer angelic. In jurul sau insa, pe o raza de cel putin doua sute de metri nu crestea decat iarba. Era singur… tacut…
Acel deal parea ultimul din depresiunea respectiva, cararile indreptandu-se catre singura iesire inconjurata in totalitate de munti ale caror creste se puteau vedea doar atunci cand cerul era in totalitate senin, cand razele Soarelui coborau pana in cele mai intunecate colturi ale depresiunii, atunci cand lumina naturii facea crestele acestora sa straluceasca cristalin, astfel incat sa iti orbeasca ochii.
La poalele acestui deal se afla marginea unui lac intins pana undeva unde ochiul uman nu poate zari. Apa lacului reprezenta singura iesire din depresiune, marginita de stancile muntilor, acoperind orice poteca existenta in imaginatie oricarui suflet muritor. Creeatorul a creeat lacul probabil in cea mai inspirata zi a lui. Pe malul din interiorul depresiunii se gasea singura forma de viata din acea zona imaginara. Se pornea inca din valurile de apa, cu un podet langa care zacea o barca arcuita, mica, de pescar singuratic, in care intotdeauna se gaseau doua undite si o plasa, plus alte elemente ce ar fi putut ajuta la vanatul vietuitoarelor acvatice. O carare impietrita conducea ochiul din capatul podetului catre usa undei case aflata undeva la patruzeci de metri distanta. Era o casa mica, o cabana in miniatura mai bine zis, construita din butuci mari de lemn, cu un acoperis inalt vopsit cu o culoare rosie izbitoare. Nu continea decat doua camere plus un “colt” in care se afla o soba si o masa invechita din lemn ce sustinea cateva farfurii si doua cutite. Una dintre camere continea un pat pentru o singura persoana construit manual si doua cufere pentru haine si… probabil lucruri personale. Cealalta camera nu continea nimic. Era goala, avea peretii murdari si trecuti, podeaua macinata de trecerea timpului, in totalitate neingrijita, pete de culori ciudate acopereau unele colturi intr-un mod destul de morbid, creeand idei si ipostaze infantile dar posibile realitati.
Usile din lemn scartaiau insistent la fiecare miscare, iar treptele ce duceau in mod erau in mare parte putrezite. Doua sau trei, chiar rupte… In pod, probabil nu se afla nimic in afara de praf si vechituri.
Vechituri?
Intr-o asmenea lume?
Ce ar insemna vechituri in acest peisaj uitat de lume dar perfect?
Doua laturi ale casei erau inconjurate in totalitate de brazi de mica statura, tot timpul vii, ce porneau o mica padurice patrunsa de o carare ingusta ce pornea drumul catre restul depresiunii. In fata casei se intindea un peisaj minunat in orice perioada a zilei ori a anului: lacul sclipitor si intotdeauna linistit, marginit pe de-o parte de pietrele malului de pamant, iar pe de alta de stancile muntilor ce reprezentau un zid de netrecut. Se continua apoi ca singura iesire din depresiune apoi se continua spre necunoscut… fara limite… fara margini…
Ce era in lumea din spatele muntilor marginitori? Ce se construia acolo? Cum se dispersa sunetul in acea lume? Ce culori existau acolo? Gandul… gandul circula la fel ca in lumea pe care el o cunostea?
El?
Singurul locuitor al depresiunii. Cel care innopta intotdeauna in casa imbatranita de la malul apei.
Era un barbat tanar, inalt (parea foarte inghesuit in casuta ce avea tavanul destul de apropiat de podele), cu parul blond si drept, lung pana mai jos de omoplati, stralucitor in orice lumina oarba, cu chipul supt, obraji ce crescusera parca in interior, buze subtiri si ascuite (ce ii facea cu toate astea o gura frumoasa), ochi inetunecati, usor feminizati (straluceau ca si cand ar fi fost machiati), bratele ii erau subtiri si lungi, continuandu-se pana in varful degetelor de “pianist”, osoase si alungite. Unghiile erau roase periodic, de aceea niciodata nu cresteau perfect rotunde. Pe bratul drept se putea vedea un tatuaj nu prea mare, ce reprezenta un semn al singuratatii undeva in mijlocul semnului “necunoscutului”.
Barbatul nu stia cine e si cum se nascuse in lumea respectiva.
Se trezise intr-un miez de noapte in sunete asurzitoare venite de undeva din podul casei. Se trezi in acel pat improvizat din lemn si paie apoi isi arunca ochii speriat in intuneric, incercand sa isi obisnuiasca privirea cu intunericul dens, percepand astfel raza de lumina naturala ce patrundea prin ferestrele mici datorita oglindirii astrelor in lacul pe malul caruia casa era amplasata. In momentul in care el deschise ochii, sunetele din pod se oprira. Barbatul se ridica in picioare si isi indreapta urechea catre tavan incercand sa isi dea seama daca este sau nu vreo prezenta intr-acolo.
Era.
Se auzea o respiratie adanca si greoaie in spatele tavanului.
Barbatul simti un fior ce ii parcurge intreaga coloana si se tranti inapoi in patul de paie, incovoiandu-se in coltul camerei. Ochii ii erau atintiti spre tavanul darapanat, atenti la orice miscare, iar cu urechile atente la orice sunet.
Noaptea trecuse destul de repede, in momentul in care primele raze de Soare isi facura aparitia peste crestele muntilor, tanarul se mai linisti si cu o ultima sfortare de curaj, pasi in exteriorul camerei pentru a-si incepe explorarea teritoriului.
Nu stia cine e, nu stia unde s-ar putea afla. Se trezise el… imbracat in blugi negri, tricou de aceeasi culoare si bocanci militaresti. Cureaua era de fapt o cartusiera din piele destul de tocita, dar inca purtabila. Nici macar nu avea idee cum arata…
Deschide usa camerei, intrand intr-un mic hol ce se dovedise a fi de fapt un colt dintr-o imaginara bucatarie. In stanga si in dreapta lui se aflau usi, si dupa cum patrundea lumina, cea din stanga era usa principala a casei, usa ce avea sa ii deschida in fata ochilor un peisaj mirific, o noua lume. In capatul holului se afla o soba micuta si o masa rotunda si scunda pe care se aflau cateva farfurii si doua cutite. Barbatul atinge cutitele incercandu-le lamele pe buricul degetului mare. Erau teribil de bine ascutite, unul dintre ele lasandu-i chiar o mica crestatura ce se inrosi progresiv. Lasa cutitele pe masa apoi dechide usa opusa celei principale aruncandu-si ochii in camera goala si murdara. Cateva trepte din lemn se ridicau spre tavan, disparand in intuneric. Ferestrele camerei erau acoperite cu scanduri batute-n cuie. Inchide usa mirat, apoi iesi din casa impietrind instantaneu la vizualizarea imaginii incredibile ce se afisa in fata ochilor sai.
-Am murit… si acum sunt in Rai…
Isi auzi pentru prima oara vocea.
“Aceasta este vocea mea… “
Nu avea o parere despre vocea sa. Era pentru prima oara cand o auzea, iar pe langa asta, memoria lui era goala. Nu isi amintea alte voci. Nu stia sa faca vreo diferenta intre ele…
Peisajul insa… era de-a dreptul divin.
Cerul era senin, iar de undeva din departarea capatului opus al depresiunii stralucea un Soare demn de laudat, ca un rege peste hotarul sau, impunator si violent, facand valurile subtile ale lacului sa clipeasca jucaus in fata ochilor muritorului abia nascut. Crestele muntilor, destul de inalte, nu erau ascunse in spatele vreunui nor de gheata. Se potriveau ferme, formand o hora la lumina diminetei racoroase, probabil de trecere de la primavara la vara. Roua stralucea puternic scurgandu-se pe trunchiul firelor de iarba. Barca astepta calma ca cineva sa o incalice si sa o porneasca intr-o plimbare de cotropire a linistii si a frumusetii naturii, legata de podetul umed ce…
Undeva in departare, se zarea iesirea din depresiune, ascunsa insa sub o negura a diminetii ce incepea a se dispersa. Negura plutea linistita in departare, undeva la nivelul apei, nu prea densa, nu prea inalta. Cu toate astea, in spatele acesteia nu se zarea nimic diferit. Apa se continua intinzandu-se pana la infinit.
In dreapta barbatului, un univers pana atunci necunoscut se intindea lovindu-se in departare, la kilometri departare de niste margini ale muntilor ce formau un zid de nepatruns. Dealuri, paduri, poteci, izvoare se formau intr-o aglomeratie placuta si de-a dreptul perfecta ce ii cucerise ochii “noului-nascut”.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
