Cantecul Pamantului

Statea – in mijlocul campului – privind atent spre cladirea inaltata la vreo treizeci de metri distanta de el, o cladire ce infatisa o gara amarata, loc acoperit pentru cersetorii ce se nascusera in urma cu cateva decenii. Nu era deloc o cladire aratoasa ce i-ar fi trezit interesul si care i-ar fi putut starni atractia. Un singur toc mai avea ferestre de sticla, restul fiind acoperite ori cu cartoane, ori lasate in voia sortii, ca o cale pentru vantul rece ce batea adeseori printre spicele de grau si buruieni ce se intindeau de-o parte si de alta a celor doua linii ferate paralelizate pana undeva in orizont unde se serpuiau odata cu soseaua ce cotea la dreapta. Parea ca este o sosea importanta.
In maini nu avea nimic, insa umarul stang ii simtea ceva greutate, nu insuportabila, dar destul de suparatoare. Parca nu o dorea acolo unde era. Ranita pe care o tot purta dupa el intotdeauna continea ceva, insa niciodata nu se stia ce era atat de important.
Erau vreo doi oameni in jurul sau, ce se indepartau insa catre sosea, ca si cand ar fi coborat deja dintr-un tren. Ce tren? Ca el asta astepta… Degeaba isi punea intrebari daca le tinea doar pentru el. Poate ca ar fi trebuit sa le spuna mai tare. Siluetele disparura in spatele acelei cladiri darapanate, asteptand probabil o cursa pana inspre cel mai apropiat oras. Nu puteau merge cu trenul? De aceea exista acele cai ferate… Dar de ce te intereseaza pe tine? Tu iti astepti propriul tren peste propria viata.
Un singur lucru ii atrage atentia, si anume culoarea si greutatea cerului, ce parea ca se incheaga strict deasupra lui. Intregul camp era inghitit de acelasi nor deloc prietenos, inversunat de aceleasi rafale puternice de vant rece de toamna, anuntandu-se o miraculoasa furtuna de sfarsit de vara ce se lasase vazuta in ultima vreme de nenumarate ori. Ochii i se bulbucara usor, iar treptat, inima incepu sa i-o ia la trap. Intotdeauna ii fusese teama de furtuni, mai ales de fulgere si tunete, frica ce o luase de la mama lui, care, in vremurile trecute, ar fi fost in stare sa se zideasca in interiorul unei cladiri pentru a se feri de acele autonomii violente ale furtunilor de vara. El nu era chiar asa exagerat, insa mintea ii lucra destul de repede in momentul in care ramanea descoperit sub o asemenea vreme.
Si… da! Vreau!
Nu lua in seama parul ce i se tot zbatea inainte ochilor sai ce il usturau de la atatea rafale de praf, incercand sa isi hipnotizeze miscarile pentru a gasi o solutie. Nu era o idee prea buna, mai ales ca mintea lui deja incepuse sa deseneze fel si fel de povesti din amintiri ca cea in care fetita este trasnita in mijlocul unei livezi de ciresi, chiar prinsa de o furtuna asemanatoare. Apoi povestile continuau. Se spunea ca daca in picioare porti cizme de cauciuc, nu se intampla absolut nimic. Bunicul unui prieten de-al sau a incercat asta… tinand in mana un lant de bicicleta. Nemuritorul, ce sa zic?! Desi auzea tot felul de astfel de povestiri, pe acele meleaguri in care el copilarise – si de pe care teritoriu se intorcea chiar in acea dupa-amiaza, seara – erau din ce in ce mai multe morminte si cruci inaltate in memoria persoanelor ucise de furtunile de vara si de descarcarile electrice ale acestora. Nu vroia sa fie el urmatorul, insa nici sa se cufunde in interiorul acelei gari intunecate ce parea ca ii face semne erotice cu degetul. Gara aia imputita nu avea peron si nici casa de bilete. Era doar o cladire darapanata a carei nume este “gara” doar pentru faptul ca la cativa metri de ea, opreste un tren.
Logica CFR-ului nu poate fi inteleasa de un biet muritor.
Daca nu ar fi fost acei cativa pereti asezati fara un prea mare sens, cat si acel acoperis caruia parca ii lipseau cateva tigle, acea zona s-ar fi putut numi fara doar si poate o halta care pe timp de noapte ar fi devenit foarte usor confundata cu un camp peste care mai trecea din cand in cand un tren, ce oprea plictisit, din care un om sau doi (betivi) coborau pentru a-si continua miraculoasa calatorie catre alte meleaguri pe soseaua ce se unea in T cu cea principala de mai devreme, si ce se continua pana undeva in adancul acelei depresiuni. Daca nu ar fi fost cele doua bariere colorate cu siguranta in acea zona s-ar fi produs nenumarate accidente de care nimanui nu i-ar fi pasat. Si ce? O masina sau doua lovita nu face mare lucru, si mai ales, oameni mor la fiecare zece secunde pe acest pamant, altii se nasc si tot asa. De ce ne-am bate capul cu un accident razlet la o bariera de halta care oricum nu este prea circulata nici din punctul de vedere al CFR-ului, nici din punctul de vedere al automobilelor. Cea amintita in acest paragraf… ar fi o zi normala. Cu tot cu morti, vii, intuneric…
Ziua pe care el o traieste acum insa, nu este nici pe departe una peste care sa treci cu ochii inchisi.
Si el a incercat acelasi lucru.
Nu i-a iesit…
Pentru ca acei nori voluptosi se zbateau din barbile lor albe si stufoase pentru a napazi peste acele meleaguri jilave, inundate de ale lor lacrimi, intr-o armonie haotica, anorexica si nervoasa, precedand acel preludiu al negrului de lumina in plina zi, chiar in momentele in care Soarele isi prezinta puterea pe vazduhul, odata pur si clar. Acum toate acestea sunt acoperite de aceeasi rautate rasunatoare si infundata in acelasi timp, intr-o goliciune inestetica si perfecta ce v-a sa-ti fure ochii – nu neaparat in izbucnire de frumusete – si sa te hipnotizeze multa vreme din acel moment. Ca o capcana, asa se prezenta. Ca o capcana… tot a ciclului normal al naturii. Neputincios in fata acestei explozii de forma, ramai imobilizat pana acei nori au sa-si puna bratele peste mintea, trupul si sufletul sau, aruncandu-le pe toate trei in acelasi abis de nedorire. Te vei zbate si tu la fel ca acele aripi ai norilor cenusii ce scuipa flacari de ploaie peste pamantul negru si inecat in lacrimi atmosferice.
Nu.
Nu i-a iesit.
Baiatul priveste in cele din urma speriat in jurul sau, desprins cu greu din acea capcana intinsa de imaginea miscatoare ce il invaluise. Se parea ca in zona nu se mai afla niciun om, toti ascunzandu-se in acea cladire darapanata, ori asteptand pe marginea soselei principale o sursa de decolare din acea zona.
Automobile treceau, insa niciunul din dorinta de a mai lua ceva calatori. Totusi ei gesticulau.
Baiatul inoata si el prin iarba de pe marginea cailor ferate, ajungand in cele din urma pe peronul de pe partea strazii principale, inainte ca acel mic val de apa sa il prinda de calcaie. Picaturile de ploaie se izbeau din ce in ce mai violent de sol, formand deja un strat netrebnic de umezeala. Nu priveste inapoi, si se strecoara prin acele cotituri de gard din plasa, pana langa cativa oameni ce asteptau ca cineva sa opreasca pentru a-i lua la ocazie. Chiar si pe acea vreme, sufletele proscrisilor de pe patru roti, erau la fel de haine. Insa necunoscutii radeau de fiecare data cand o masina trecea pe langa ei, nedand semne ca ar opri. Tanarul se opreste chiar langa unul din ei, care deja renuntase sa isi mai traga intreaga gluga pe cap, lasandu-si fruntea chelita in bataia furtunii. Picaturile i se scurgea peste ridurile imbatranite, varful nasului cocarjat, si buzele simple de om muncitor, pierzandu-se undeva in imagine peste restul voalurilor de ploaie de pretutindeni. Tanarul il privea mirat, incercand sa inteleaga daca rade dintr-un motiv anume, sau pur si simplu este nebun.
-Asteptai de mult? intreaba.
-Nu, tinere. Am venit cu acelasi tren.
Degetele lui batatorite si groase, ce nu mai puteau sta drepte dupa o viata plina de munca, continuau sa faca semne lejere automobilelor ce treceau pe prima banda a soselei.
-Nu opreste nimeni, nici macar pe vremea asta…
-Asa se pare. Dar nu ma grabesc.
Ochii baiatului se rotira din nou catre vazduhul incarcat ce parea ca nu a inaintat din locul in care trenul oprise in urma cu cateva minute (spun asa, pentru ca in zona dinspre strada, norii nu pareau a fi la fel de intunecati, chiar daca ploaia siroia in aceeasi nuanta).
Un automobil rosu, nu stiu ce marca era, isi izbeste cauciucurile de o baltoaca ce se tot marea de pe marginea soselei, improscand violent persoanele ce asteptau la ocazie, fapt ce il determina pe baiat sa injure printre dinti si sa se indeparteze de acel loc. Cu teama fata de sunetele violente ale furtunii, tanarul se adaposteste pe marginea cladirii darapanate ce parea ca mai acopera alti cativa necunoscuti ce probabil asteptau un alt traseu. Erau trei sau patru barbati, la fel de “muncitori” ca si cei doi de pe marginea soselei. Pentru cateva momente, baiatul avu impresia ca acestia pufnira intr-un ras violent in momentul in care automobilul rosu ii improscara pe cei de pe margine cu aceeasi apa pe care o simteau picand din cer. Ei erau uscati, nici macar atinsi de acele picaturi. Baiatul se opreste langa ei, avand in continuare impresia ca este in continuare batut de ploaie. Cate o rafala de vant arunca o serie de picaturi asupra lui, facandu-l sa inchida ochii de cateva ori. Necunoscutii de sub marginea de acoperis se indepartara de el, incercand sa se pastreze curati si uscati.
-De ce iti este teama? intreaba unul din ei, aruncandu-i tanarului o privire nu tocmai prietenoasa, parca putin ingamfata si superioara.
-Poftim?
-Furtuna este pe cale sa se opreasca, iar Apocalipsa nu are cum sa vina acum. Este prea devreme…
Tanarul privi in jurul sau, apoi spune confuz:
-Nu inteleg…
-Priveste! Norii s-au spart!
Apoi isi arunca ochii pe cer si observa exact deasupra cailor ferate, haltii in care oprise trenul cu care venise, o gaura in acea plapuma de nori, in care se revarsa toata furia furtunii, apa ce inundase solul, valurile si aripile negriciosilor ce se zbatusera violent vreme de – poate un sfert de ora – preluand calea catre o alta dimensiune paralela ce probabil se afla in spatele acelei perdele. Tot acest proces dureaza cateva minute, timp dupa care intregul cer revine la normal, acoperit de o pacla cetoasa cenusie, linistita, tacuta, ce nu avea sa stoarca nicio lacrima, niciun vuiet, niciun sunet.
-Acum vine si trenul tau… Pleaca!
Stia ca vorbele necunoscutului nu erau deloc prietenoase, iar plecarea lui reprezenta o favoare pentru cei aflati sub acoperis. Prezenta lui acolo nu le priise.
Tanarul facu cativa pasi in laturi, apoi facu cale intoarsa pe drumul ce il urmase mai devreme, pentru a ajunge in final in acelasi loc de unde plecase. De undeva dinspre munti venise un tren, cu cateva vagoane, asemanator din exterior cu cel cu care venise. Din exterior. Nu avea multe vagoane… doua, sau trei… din exterior, apoi parca acea locomotiva, nu parea a fi prea moderna. Avu impresia pentru moment ca este ceva pe aburi. Din exterior… Tot din exterior, culoarea aia spalacita si imputita nu putea patina bine pe restul imaginii. Nu era nici un albastru, nici un verde… din exterior, se parea a fi un bleu-marin ruginit, poate un pic prea mult catre un cenusiu impotent. Din exterior se vedea ceva lume, nu foarte multa, doi, trei in picioare, insi ce probabil vroiau sa fumeze si nu doreau sa improaste pe toata lumea cu placerea lor inexistenta. Nu distingea aglomeratie, iar asta era un lucru bun pentru ca dorea un loc linistit – din exterior – in care sa stea pentru a-si linisti mintile. Nu dorea sa se impiedice in urmatoarele statii pana in oras de cersetori, aurolaci sau tigani certareti care sa ii strice mai rau decat erau deja, gandurile – din exterior – si starea. DIN EXTERIOR DIN EXTERIOR DIN EXTERIOR DIN EXTERIOR DIN EXTERIOR DIN EXTERIOR DIN EXTERIOR DIN EXTERIOR…
Trenul se opri si tanarul nu digera acel sunet pe care nu il auzise, insa pe care mintea sa il percepuse. Era acelasi sunet greoi de locomotiva care isi trage haturile pentru a se instala in gara/halta/loc pentru ca acei calatori ce vor sa coboare sa coboare, iar cei ce vor sa vina sa urce, iar cei ce vor sa ramana sa stea nemiscati in interiorul vagoanelor. Nu erau multe, precum am zis. Deci nici prea multi oameni. Pe acel traseu niciodata nu au fost, iar majoritatea se modernizase, isi achizitionase automobile cu care faceau naveta inspre oras ori inspre zonele industriale din zona. Sudul judetului era plin de astfel de zone. Se putea spune ca nu existau suficienti oameni pentru a le tine in frau asa cum ar fi trebuit, salivand dupa forta de munca. Insa lenea mintii lor era cu mult prea mare, iar mandria o arma puternica a umanitatii, chiar si in acel vis, comunist as putea spune, pentru ca se pare ca doar acolo se mai munceste. In comunism si in prag de foamete, atunci cand ne ajunge cutitul la os. Usile vagoanelor se deschid, insa nu foarte multi oameni aleg sa coboare din acestea. Majoritatea isi scoteau testele in exterior (din nou) pentru a privi dupa vreo fustita nou-aparuta, ori dupa vreo persoana ce iesea din tiparul lor. De asemenea, se retrageau in acelasi mod simplu si inutil. Tanarul insa parea ca iese din tiparul acestora, iar lucrul acesta nu era intocmai agreat. Cauta din priviri o usa la care sa nu fie nimeni si urca treptele imense ale vagonului, trezindu-se in holul acestuia, spre natura lui scarbita, populata exact de oamenii de care el se ferea: cersetori, aurolaci, plebea societatii ce se scalda intr-o mizerie de nedescris, cu anticorpi mai tari ca cei pe care ii dezvolta antibioticul. Imediat, ca intotdeauna, tanarul este atintit de privirile lor golase. Baiatul se prefacu ca nu vede acest fapt si incepu imediat sa isi caute o cale catre un alt vagon, poate mai putin populat. Era inconjurat de patru usi de acces, toate asezate sub forma de puncte cardinale, dinspre care se pornea cate un vagon. Parea ca se afla in centrul unui X, forma trenului devenind un lucru prea putin important (ce imagine v-ati format?). Dintre cele trei usi, una singura parea a fi ceva mai speciala, pentru ca accesul la ea se facea prin urcarea a catorva trepte, ceea ce insemna ca acel vagon era ceva mai inalt.
In urmatorul moment, se auzi fluieratul trenului, apoi sunetul sinelor si a cailor ferate, a fiarelor si a celorlalte mizerii ce formau mijlocul de transport, echilibrul corpului devenind un pic cam greu de mentinut. Baiatul se prinde de marginea geamului langa care se afla, geam ce in urma cu cateva zeci de secunde era o usa, chiar usa pe care urcase el. In partea opusa, se afla o tiganca ce isi tinea la san plodul, alaptandu-l, colorata in aceeasi maniera traditionala cu care ii invatasera pe cei din jur in atatea decenii de cand convietuiau impreuna. La cativa pasi de ea, doi tigani mustaciosi isi scuturau scrumul de tigare peste pantofii albi si murdari pe care ii purtau, bolborosind in limba lor aceleasi cuvinte cu greutate. In acel semi-hol de vagon se mai aflau doi aurolaci de varste mici, un cersetor batran, cu barba colorata, si un pazni, un majordom din trecut, ce statea nemiscat langa usa din spatele treptelor din lemn, ce dadea in acel vagon ce parea a fi mai linistit. Tanarul nu mai cerceta restul existentei din jurul sau, facand pasii rapizi catre acea usa. Isi arunca ochii pe fereastra intacta, observand cu placere canapelele curate ale compartimentelor, vagonul nu foarte aglomerat, populat cu fete linistite si culte, imagine ce se contura in mintea lui ca fiind locul prielnic pentru restul calatoriei. Intinde mana catre manerele ce aveau sa deschisa usa, insa majordomul il opri, privindu-l de sus.
-Aici e clasa intai!
Tanarul isi retrage mana, privindu-l cu ochii bulbucati.
A inteles mesajul inca din prima secunda. Isi mai arunca odata privirea in jurul sau, observand cu stupoare oamenii in randul carora avea sa stea pana la finalul calatoriei. Nu era mult… vreo patruzeci de minute de mers in acel haos.
Ii era oare teama? Scarba? Neplacerea creata de acel majordom imputit. Da’ pan’ la urma ce cauta el acolo, in acel tren? Ba era controlor, dar nu controla pe nimeni; ba paznic; ba servitor! ? cu toate astea, s-a pus intre el si linistea din celalalt vagon.
Nu avea de gand sa se certe cu el. Nu era cazul, iar baiatul nu era genul.
Asa ca se retrage si se aseaza intr-un colt ramas liber, asteptand ca timpul sa treaca mai repede.
Nu a ales niciunul dintre celelalte vagoane, pentru ca trenul fiind asezat in forma de X nu era sigur ca toate ajung in aceeasi destinatie.