am trecut de curand printr-o neplacere de doi bani, care, sincer, ma seaca si ma macina, facandu-mi din ce in ce mai scarba de ceea ce inseamna a fi roman in zilele noastre. Deja ma gandesc ca acei nationalisti care se bat cu pumnii in piept nu se bat pentru ce trebuie (nu stiu daca aici gandesc corect, tinand cont ca e de apreciat sa ai principii si sa iubesti ceva, pblema se pune in momentul in care nu prea se merita sa iubesti ceea ce iubesti deja). am observat cu stupoare ca tineretul democratic din ziua de azi este de fapt un animal tinut strans in lesa, care se bate in pieptul nedezvoltat de maimuta ca face si drege, insa in momentul in care pedagogul vine cu batul si ii spune sa stea capra pentru aplicarea unei corectii, tanarul nostru se conformeaza fara sa stea la discutii. Este usor sa spui in gura mare (doar intre peretii camerei) ca te f**i in sistemul democrat al Romaniei ori ca Politia Romana este de tot c*****l daca de fapt tu pleci capul frumusel in fata lor in lumea reala.
Ideea mea nervozata a plecat de la o situatie la care nu m-as fi asteptat.
Uniunea studentilor ai Romaniei, Liga UPG-ului Ploiesti sau stiu eu de fapt care organizatie s-a luptat si zbatut (mai exact prin fortele Alexandrei Badea, pt ca ea a fost nevoita sa suporte toate figurile catedrei de litere) sa lanseze o revista studenteasca interesanta care sa ridice un pic nivelul culturii tineresti din Romania care oricum, este la un nivel imposibil de imaginat (si asta nu a fost un compliment). Dupa aprobarile necesare, au scos un prim numar (nascut in bataia de joc al celor de la editura care au folosit minimul necesar de resurse, pentru ca de! de ce si-ar bate capul pentru niste pulifrici ca ei, studentii) lucrurile mergand parca destul de bine, ajungand in final sa isi bata capul si cu al doilea numar. Dupa ce au pierdut multi dintre cei care postau in acele pagini ale "Perfecului Studentesc", redactorul sef (Alexandra Badea) si-a dat seama ca mai au o problema destul de mare cu monotonia si normalitatea comunista a revistei in sine, asa ca a INDRAZNIT sa gandeasca un pic mai departe si sa modifice un pic nuanta ce urma sa fie publicata. Astfel, am stat un pic la discutii non-comuniste (spre neplacerea voastra, HA HA HA! ) si am stabilit sa schimbam un pic coperetele de rahat la care am avut acces pana atunci (o fi revista studenteasca, insa cred ca ne-am cam saturat cu totii de genul ala de poze cat se poate de previzibile, cu tineri inconjurati de carti si manuale, caiete si pixuri, imbracati intr-o normalitate mohorata, si indoliati de aceeasi monotonie si falsitate pe care o simtim in filmele Hollywood de succes). Am apelat la o cunostinta de-a mea, un fotograf exceptional, cunostinta careia i-am propus sa intre in proiectul nostru (spun "nostru" pt ca am intrat si eu cu cea mai mare placere in acest cerc al culturii tineresti) si sa ne aduca o serie de poze pentru coperte si pentru paginile din interior, o serie de poze facute asa cum stie el mai bine, intr-un termen ceva mai modern si non-comformist. Eh, eram sigur ca decanul cand o vedea cladirea mareata a UPG-ului inconjruata de nori intunecati, imbracata intr-un voal destul de dark, pustie, pe coperta revistei va face stop cardiac, insa mi-am zis ca "daca vom ramane in acelasi cerc vicios si imputit al fricii si respectului impus - nu meritat - nu vom face nimic pe viitor.
Asa mi-am primit eu o palma peste ceafa...
Am incercat si ne-am impiedicat de oameni incuiati care ne-au ajutat sa nu facem nimic pe viitor.
Cu siguranta de teama unui refuz al catedrei, s-au ales cu totul si cu totul alte coperte care se afundau din nou in monotonia aia a normalitatii.
fotograful acela a muncit pt acele poze cu entuziasm si placere.
Probabil ca articolul pare banal, v-as intreba insa sa daca puteti gandi mai profund si daca puteti gandi in afara normalitatii de care eu va povestesc.
Adica... Welsh daca nu folosea cuvantul "futai" de o suta de ori in Trainspotting, acela nu mai era romanul sau. De asemenea daca nu ironiza frumusetea ce ne este scrisa in prozele decente din jurul nostru (care au si succes de altfel), nu mai era Welsh. De aceea exista oameni ca mine care il slavesc pe Welsh si sunt atat de fericiti sa vada ca totusi nu sunt singurii care pot vedea si undeva mai departe decat orizontul.
Trebuie sa recunosc, Welsh, mi-a fost prezentat de Alexandra Badea, redactorul sef al revistei mai sus amintite. Tot bat campii cu faza cu redactorul pentru ca ceea ce s-a-ntamplat de curand s-a-ntamplat pentru ca colegii ei s-au cam anarhizat.
Speram ca in viitor, acea revista sa fie plina de pagini de creatie, pagini in care sa nu existe limite de imaginatie, vocabular, idei. Sa nu se citeaca in acele randuri aceleasi giumbuslucuri de cenaclu comunist cu doi tineri care se intalnesc pe o bancuta si isi ofera unul altuia sandvisul (ca in reclama de la Hocland parca, sau care era?); sa nu se miroasa aceeasi iubire pentru natura din jur (Oameni buni!! am f***t natura din jur, nu mai putem vorbi despre asa ceva, nu mai avem dreptul); sa nu ne mai destindem in aceleasi modalitati pline de iubire si acalmie, drame romanesti pe care nu le simtim, doar le evlaviem pentru a ne simti "cineva".
Ipocritilor!
Nu trebuie sa va lasati pasiunile zgomotoase la o parte pentru a scrie o poezie! Nu trebuie sa va imbracati in camasa cu gulerul ridicat pentru a merge la un cenaclu! Nu trebuie sa va dati parul intr-o parte ca Nichita sau Eminescu doar pentru ca va simtiti importanti desi inca nu v-au dat toti floc*i!
Am mers si eu la cenacle si am cunoscut oameni destul de importanti pe care si-acum le port respect, insa niciodata nu mi-am lasat acasa bocancii si tricourile cu Cannibal Corpse sau Six feet Under. Scriu de cativa ani si sper sa fac asta si in continuare mai bine ca pana acum, insa niciodata nu am lasat deoparte muzica aia spurcata si greoaie pe care o slavesc!
Mi s-a spus insa ca "injuraturi sub forma de rugaciune" trebuie sa dispara din "orasul tacerii" pentru ca nimeni dintr-o catedra critica nu mi-ar accepta asa ceva! (Nu am sa schimb nici daca voi avea un pistol la tampla ceea ce scriu, oricat de blasfemice, morbide sau neplacute ar fi) In acelasi timp, aceeasi persoana spunea celorlalti colegi de cenaclu sa depaseaca limitele normalitatii in care se scalda cultura.
Nu vedeti discordanta pe care am trait-o eu?
A scrie proza nu inseamna intotdeauna a infrumuseta realitatea... am distrus realitatea, am distrus mediul inconjurator, de ce va e frica de cineva care scrie exact cum voi traiti, si-anume URAT? Va e frica pentru ca vedeti ce reprezentati cu adevarat!
Iar voi, stimabili studenti care va credeti importanti pt ca va zbateti in proiecte pe care nu da nimeni doi bani, nu veti face nici-un rahat daca nu va scoateti capul din c*r! In schimb, fotograful ala pe care l-ati blamat va ajunge departe, pentru ca stie ce inseamna cu adevarat arta! Iar eu, sincer, ma mandresc ca nu fac parte din asemenea proiecte si nu lucrez cu asemenea oameni;)
vineri, 3 decembrie 2010
marți, 31 august 2010
Na! De te-angajeaza, fato!!
De-a lungul vremii am luat parte la diferite ipostaze ce ar evidentia adevaratul chip al nivelului social in care ne aflam, moral sau nu, ascuns sau nu, normal sau nu. Am avut parte de exemple concrete in care patronii isi munceau angajatii pana la epuizare; am cunoscut situatii in care “supra-studiile” (cuvant de care nu am auzit pana acum) au devenit un adevarat obstacol in a gasi o slujba; am luat parte de exemplu, la o situatia, nu stiu daca hilara, dar cu siguranta ipocrita si demna de haz-de-necaz tipic romanesc. Eram intr-un bar cu niste prieteni dupa o zi de rasfoit ziarul RAID Ph in cautarea unui loc de munca. Pentru a face mai mult haz-de-necaz, am rasfoit din nou paginile ziarului pentru a ne amuza de ofertele de-a dreptul mirobolante pe care sistemul ni le ofera, dintre toate, cele mai importante fiind posturile pentru saloane de masaj erotic, animatoare si, desigur, piesa de baza: posturile pentru chat-room (spre uimirea mea am intalnit anunturi pentru chat-room-uri dedicate umbrelor societatii care trebuiesc ocrotite, mai exact, homosexualii). Imi sare un ochi la un moment dat un anunt in care se angajau barbati cu fizic normal pentru filme porno. Cand am citit anuntul cu voce tare, cativa baieti de la mesele alaturate s-au oferit sa isi incerce norocul. Am fost mandru sa aflu ca m-am nascut intr-o natie deosebit de virila.
Niciodata insa, nu am luat parte la o poveste care sa implice o propunere sexuala, dar ceva mai profesionala. Am auzit, desigur, atatea povesti, insa niciodata nu am simtit acele emotii ca in momentul in care mi s-a confirmat ca, intr-adevar, aceste relatii chiar exista.
Eram la sfarsit de zi, undeva pe la zece seara (am mentionat ora pentru ca, din punctul meu de vedere este o ora importanta); zaceam intins cu laptopul logodnicei mele in fata, navigand pe site-urile muzicale, cautand informatii despre festivaluri, concerte si alte stiri legate de trupele mele mai mult sau mai putin preferate. In paralel, logodnica mea se tot ruga sa rulam un film pentru a ne cufunda in cele din urma intr-un somn ce avea sa ne stearga oboseala plictiselii din acea zi. Desigur, lucrurile au devenit brusc interesante, cand telefonul ei mobil suna zgomotos. Fata raspunde, incepand o discutie calma si destul de formala legata, din cate am inteles, de un cv depus la o firma de traduceri din Ploiesti. Nu dau nume, desi mi-as dori! Interlocutorul ei o asalteaza cu intrebari deosebit de bine formulate, legate de pregatirea, experienta si diplomele obtinute, dorintele ei de a face cariera, cat si cateva negocieri legate de salariul si programul pe care avea sa il aiba la acea minunata si salvatoare firma ce avea sa o scoata pe viitoarea mea consoarta din criza economica pe care noi, toti romanii, ne-o imaginam ca ar fi. Lista de cerinte se incheie la aspectul fizic, care trebuia sa fie indeajuns de atragator cat sa provoace cele mai puternice erectii. In inadaptarea mea la realitate, aud la un moment dat o schimbare in vocea iubitei mele, care il roaga pe “manegerul” firmei sa ii explice mai exact anumite sintagme pe care el le folosise in convorbire. Mai exact, stimabilul ii explicase ca, fara autorizatie, va avea sa piarda un pic din suma promisa la angajare si ca, pe langa traducerile respective si obiectivele notate in asa-zis-ul “viitor” contract, avea sa faca si ceva munca de birou, mai exact, sa devina un pui de secretara pe acolo, ce avea sa se ocupe de alte cateva acte si de nevoi ceva mai personale. Atunci lucrurile au luat o turnura cu adevarat interesanta ce m-a scos din starea de plictiseala in care ma aflam. Logodnica mea imi sopteste amuzata ca stimabilul tocmai ii propusese o pozitie foarte dorita de multi dintre barbati, si anume, un “69”. Asta pentru inceput, ca, stiti prea bine, odata cu experienta si munca depusa apare si majorarea remuneratiei. Imi intinde telefonul facandu-mi semn sa ascult vocea excitata a domnului de la celalalt capat al firului, apoi incheie convorbirea in acelasi mod formal precum o incepuse. Insa angajatorul chiar dorea sa ii demonstreze ca o doreste ca angajata si revine cu un telefon in care ii propune un interviu doua zile mai tarziu, la sediul firmei, explicandu-i mai exact unde este acesta, continuand sa faca aceleasi afirmatii pline de ardoare. Continuarea nu mai conteaza, pentru ca, am iesit din aspectul linistit, formal si educat, transformandu-ne in ceea ce suntem de fapt. Raspunsul probabil il stiti cu totii.
Si uite, na! ca asa mi s-a indeplinit si acest vis de a completa aceasta lista cu placeri ce pot fi satisfacute prin diferite metode, care mai de care mai ingenioase. Trebuie sa recunosc ca mi-a placut vocea domnului maneger in momentul in care pronunta pozitia pe care si-o dorea. Ma intreb insa cand avea de gand sa o practice: inainte de interviu, ca un fel de arvuna, sau dupa, ca un inceput de remuneratie? Trebuie totusi sa apreciem faptul ca a fost de acord cu “satisfacerea RECIPROCA”, nu doar intr-un singur sens.
Niciodata insa, nu am luat parte la o poveste care sa implice o propunere sexuala, dar ceva mai profesionala. Am auzit, desigur, atatea povesti, insa niciodata nu am simtit acele emotii ca in momentul in care mi s-a confirmat ca, intr-adevar, aceste relatii chiar exista.
Eram la sfarsit de zi, undeva pe la zece seara (am mentionat ora pentru ca, din punctul meu de vedere este o ora importanta); zaceam intins cu laptopul logodnicei mele in fata, navigand pe site-urile muzicale, cautand informatii despre festivaluri, concerte si alte stiri legate de trupele mele mai mult sau mai putin preferate. In paralel, logodnica mea se tot ruga sa rulam un film pentru a ne cufunda in cele din urma intr-un somn ce avea sa ne stearga oboseala plictiselii din acea zi. Desigur, lucrurile au devenit brusc interesante, cand telefonul ei mobil suna zgomotos. Fata raspunde, incepand o discutie calma si destul de formala legata, din cate am inteles, de un cv depus la o firma de traduceri din Ploiesti. Nu dau nume, desi mi-as dori! Interlocutorul ei o asalteaza cu intrebari deosebit de bine formulate, legate de pregatirea, experienta si diplomele obtinute, dorintele ei de a face cariera, cat si cateva negocieri legate de salariul si programul pe care avea sa il aiba la acea minunata si salvatoare firma ce avea sa o scoata pe viitoarea mea consoarta din criza economica pe care noi, toti romanii, ne-o imaginam ca ar fi. Lista de cerinte se incheie la aspectul fizic, care trebuia sa fie indeajuns de atragator cat sa provoace cele mai puternice erectii. In inadaptarea mea la realitate, aud la un moment dat o schimbare in vocea iubitei mele, care il roaga pe “manegerul” firmei sa ii explice mai exact anumite sintagme pe care el le folosise in convorbire. Mai exact, stimabilul ii explicase ca, fara autorizatie, va avea sa piarda un pic din suma promisa la angajare si ca, pe langa traducerile respective si obiectivele notate in asa-zis-ul “viitor” contract, avea sa faca si ceva munca de birou, mai exact, sa devina un pui de secretara pe acolo, ce avea sa se ocupe de alte cateva acte si de nevoi ceva mai personale. Atunci lucrurile au luat o turnura cu adevarat interesanta ce m-a scos din starea de plictiseala in care ma aflam. Logodnica mea imi sopteste amuzata ca stimabilul tocmai ii propusese o pozitie foarte dorita de multi dintre barbati, si anume, un “69”. Asta pentru inceput, ca, stiti prea bine, odata cu experienta si munca depusa apare si majorarea remuneratiei. Imi intinde telefonul facandu-mi semn sa ascult vocea excitata a domnului de la celalalt capat al firului, apoi incheie convorbirea in acelasi mod formal precum o incepuse. Insa angajatorul chiar dorea sa ii demonstreze ca o doreste ca angajata si revine cu un telefon in care ii propune un interviu doua zile mai tarziu, la sediul firmei, explicandu-i mai exact unde este acesta, continuand sa faca aceleasi afirmatii pline de ardoare. Continuarea nu mai conteaza, pentru ca, am iesit din aspectul linistit, formal si educat, transformandu-ne in ceea ce suntem de fapt. Raspunsul probabil il stiti cu totii.
Si uite, na! ca asa mi s-a indeplinit si acest vis de a completa aceasta lista cu placeri ce pot fi satisfacute prin diferite metode, care mai de care mai ingenioase. Trebuie sa recunosc ca mi-a placut vocea domnului maneger in momentul in care pronunta pozitia pe care si-o dorea. Ma intreb insa cand avea de gand sa o practice: inainte de interviu, ca un fel de arvuna, sau dupa, ca un inceput de remuneratie? Trebuie totusi sa apreciem faptul ca a fost de acord cu “satisfacerea RECIPROCA”, nu doar intr-un singur sens.
duminică, 29 august 2010
Ciob de sticla si gas de lacrimi
Scriu peste o amprenta de daruire stearsa
Ma cotropesc stropi de sudoare...
Iar eu ma las spalat de acea dorinta falsa
Dar in aceeasi simpla ardoare.
Catre tine.
Mi-am carat sufletul transparent intr-o durere precisa
Catre ocna de valori pe care o simt acum povara
Dar ma lovesc de aceeasi fata-nchisa
Din nou povara...
Mi-am lasat sufletul lor
Nu am stiut sa vad, de aceea l-am vandut.
Ating poza si simt un ciob de sticla sparta
Asta e calea ta de a vorbi.
Si cad! CAD! in genunchi in fata pasarii maiastra
Nu ceda... E doar un alt mod de a simti.
Tot catre tine.
Ne vom intalni curand in fictiunea mea
Va fi doar a mea! Vei fi doar a ta...
Sub evantaie de inocenta si tulburari stinse
Din nou aprinse.
Mi-am lasat sufletul Lui
A venit totul incomplet, de aceea l-am vandut.
Catre tine.
Ma cotropesc stropi de sudoare...
Iar eu ma las spalat de acea dorinta falsa
Dar in aceeasi simpla ardoare.
Catre tine.
Mi-am carat sufletul transparent intr-o durere precisa
Catre ocna de valori pe care o simt acum povara
Dar ma lovesc de aceeasi fata-nchisa
Din nou povara...
Mi-am lasat sufletul lor
Nu am stiut sa vad, de aceea l-am vandut.
Ating poza si simt un ciob de sticla sparta
Asta e calea ta de a vorbi.
Si cad! CAD! in genunchi in fata pasarii maiastra
Nu ceda... E doar un alt mod de a simti.
Tot catre tine.
Ne vom intalni curand in fictiunea mea
Va fi doar a mea! Vei fi doar a ta...
Sub evantaie de inocenta si tulburari stinse
Din nou aprinse.
Mi-am lasat sufletul Lui
A venit totul incomplet, de aceea l-am vandut.
Catre tine.
marți, 13 iulie 2010
Ea si umbrele de pe tavan - fragment 3
Peretii camerei nu se conturau. Porneau desenati de undeva dintr-o gaura neagra a sistemului solar, se continuau sceptici intr-o realitate bolnava, pentru ca in final, liniile lor patratice sa se piarda intr-un intuneric dens pe care nici el nu reusea sa il distinga de restul voalului negru. Nu era un negru opac decat in colturile imaginii. In restul panoramicului, negrul se prindea in mai multe valori ale densitatii intunecatului, colorandu-se pe alocuri chiar si cu un gri inchis, dar sters, luat ca dintr-o imagine formata de un stroboscop improvizat. O lumina artificiala la care Claudiu nu reusea sa ii distinga sursa aparitiei, izbea unele particule ale imaginii, luminandu-le spasmodic, trecand prin chinuri groaznice pentru a-si face datorita.
Nu reusea sa distinga mare lucru… Era o camera simpla, cufundata intr-un voal de doliu, in mijlocul careia se afla marginea unui, pat nascut din acelasi intuneric dens ce inconjura imaginea. Nu se putea observa dimensiunile lungimii sale, decat marginea acestuia observandu-se ceva mai clar. In stanga lui, era asezat un fotoliu ce cu siguranta nu apartinea camerei, nascut undeva intr-o alta era, iar cel mai important, gol, total diferit de fotoliile din camera tanarului care intotdeauna erau pline de haine purtate sau care urmau sa fie purtate. Gol si cu covertura atent aranjata peste bratele acestuia.
Nu face parte din acest peisaj…
Se parea ca portiunile din peretii ce puteau fi mangaiate cu ochiul liber, nu contineau nici ferestre nici usi ce ar fi putut schimba masele de aer din interior/exterior si nici ce puteau oferi posibilitatea de a iesi din acea incapere.
Abia dupa ce isi plimba ochii cateva momente in jurul sau, Claudiu observa ca portiunea luminata nu era deloc extinsa, pentru ca, desi nu observa decat doua obiecte partiale de mobilier, se parea ca intreaga zona este deja sufocata, aglomerata de lunii si curbe ce desenau anumite forme, necunoscute.
Eu nu fac parte din acest peisaj…
…sau intunericul imploda?
Desi ochii lui priveau, mangaiau acele contururi, Claudiu nu isi putea vedea nicio parte a corpului. Nu isi putea simti nicio miscare ca si cand ar fi fost impietrit intrun suflet, nu intrun trup carnal. Nu avea drept de a-si alege urmatoarele secunde ale exitentei.
De undeva din intunericul asternut peste restul portiunii din pat, o silueta cunoscuta isi facu aparitia, distinsa prin miscari erotice pe care el decat si le-ar fi putut imagina. Cu trupul acoperit doar de lenjerie intima, parul desfacut, chipul machiat strident, privire patrunzatoare a singurului element colorat din tot acel panoramic, si anume, ochii, imaginea Ioanei se misca cu incetinitorul, trupul zvelt sucindu-si membrele ca o felina. Ajunsa in capatul luminat al patului, isi lasa capul pe marginea acestuia, mangaindu-si-l de cearsaful cenusiu al acestuia, lasandu-si formele spatelui curbate peste coapsele ce inca stateau ferme, drepte, pornite de la incheietura genunchilor perpendicular cu asternuturile. Sanii mici si rotunzi i se zareau prin decolteul nu foarte generos, ce urma sa pice. Privirea ei amplifica bataile inimii ale baiatului care inghiti in sec cand privi trupul dezvelit ce isi misca conturul peste acel pat necunoscut. Ar fi vrut sa il atinga, sa il sarute, sa il slaveasca prin cuvinte si miscari subliminale, insa incarnarea sa intro pereche de ochi nu ii dadea voie sa se miste din mijlocul camerei. Ioana isi ridica bustul de pe marginea patului, apoi isi desfacu prin aceleasi miscari senzuale, sutienul negru, pe care il arunca pe fotoliul gol… Isi misca sanii la lovirea ochilor baiatului, apoi isi atinge sfarcurile micute pana acestea se excitara indeajuns de mult cat sa fie observate in bataia luminii slabe ce incepu sa palpaie. Se intindea apoi pe spate continuand sa se mangaie, in paralel tinandu-si ochii atintiti asupra lui Claudiu ce incerca sa gaseasca puterea sa devoreze acea senzatie, sa se miste, sa faca doar cativa pasi catre acel pat cufundat mai mult de jumatate in intuneric, sa atinga corpul iubitei sale, sa il sarute asa cum niciodata nu reusise sa o faca. Acel lant invizibil insa, nu ii dadea voie sa isi miste trupul pe care nici macar nu il vedea. Incerca in gand sa se apropie de marginea patului, sa isi intinda palmele catre formele trupului dezvelit, insa doar aceasta dorinta in sleii de puteri.
In urmatorul moment, din neantul intunecat aflat in spatele fetei, capatul opus al patului, cufundat intr-un negru iesit din comun, isi facura aparitia doua maini masculine, doua brate puternice, conturate intr-o esenta a duritatii, ce se intindeau cu degetele nechezand de narabdare sa atinga marmura sculptata in forma de trup ce se spanzura in dorinta spasmodice peste asternuturile monocolore de pe suprafata patului. Ioana simti aparitia bratelor, isi intoarce privirea catre ele, apoi catre un chip pe care doar ea il zareste, nascut din acel intuneric. Se opri din miscarea si mangaierea trupului pentru a se lasa atinsa de ochii pe care Claudiu nu reusea sa ii observe. Fata se schimba la chip, plecandu-si gandurile in fata sclaviei impuse de catre acel ceva. Intoarce spatele personajului principal al camerei, intorcandu-si brusc atentia catre entitatea din spatele ei ce inca isi flutura mainile catre ea. Sopti ceva… cuvinte pe care Claudiu nu reusi sa le inteleaga, dar care dupa expresia chipului si miscarea trupului pareau ca reprezinta vorbe lingusitoare ce implorau mila si crutare. Degetele noduroase si mizere ale palmelor fara de corp se incordara lungindu-se pana sper chipul ei. Fortata, Ioana isi lasa gura patrunsa de degetul aratator al entitatii, mulandu-si apoi buzele intr-un stil erotic disperat, ca intr-o partida de sex oral. Fiecare deget murdar al mainii ii patrundeau buzele lasandu-se supte intr-un mod umed si scarbos vreme de cateva clipe. In final, degetele straluceau, iar mizeria umpluse cavitatea bucala a fetei. Dupa, Ioana isi pleca privirea undeva peste suprafata patului, in semn de supunere a unei voci ce scuipa vorbe spuse intr-o limba pe care Claudiu nu o pricepea. Era o limba veche, iar vocea intunecata si groasa, ce distorsiona literele si sunetele intr-un mod neplacut. Ioana isi intoarce privirea catre el pentru ultima oara, atintindu-l cu niste ochi plapanzi, parca inlacrimati, apoi isi tari trupul dezvelit in intunericul din capatul opus al patului, undeva intre mainile ce inca se mai miscau in jurul ei, moment dupa care, acestea se retrag in urma ei, continuandu-si probabil un ritual pe care Claudiu si nimeni altcineva nu avea sa il afle vreodata.
Camera ramane goala, nepatrunsa de culoare, de lumina vie, naturala, puternica. Paclele non-colore straluceau spasmodic pregatite parca pentru o explozie inevitabila ce il va afecta in mod direct pe personajul ce ramase singur in mijlocul camerei obscure. Pe fundalul auditiv se auzeau gemete feminine din ce in ce mai puternice ce isi ridicau volumul pentru a se asigura ca tanarul ce inca incerca sa se miste, auzea acele zgomote. Pe langa gemetele Ioanei ce probabil era sodomizata in intunericul ce impiedica ochiul liber sa patrunda peste acel perete, se auzeau si acele rasete sadice a gurii pline de bale excitate, probabil a demonului ce calarea caineste acel trup fin si subtire. Probabil ii strangea pielea cu degetele-i osoase si scarboase, isi atingea trupul paros si respingator de fesele fetei, lovindu-si testiculele de partile intime ale corpului Ioanei. Cu siguranta particule din spumele ce se prelingeau de-a lungul limbii scarboase si lungi, prin coltul buzelor crapate, ajungeau sa se zdrobeasca peste pielea neteda a spatelui fetei, facandu-si loc printre suvitele de par transpirate de chin si de durere.
(Iubeste-ma!!)
(Iubeste-ma!!)
Palmele lui grosolane ii atingeau clitorisul, frecandu-l cu brutalitate pana cand intreaga zona avea sa se invineteasca, pentru ca in final sa isi infiga unghiile mizere si crapata, iscand din gura fetei un tipat terifiat, brutalizat.
(Loveste-ma!!)
(Iubeste-ma!!)
(Loveste-ma!!)
Cealalta palma ii strapunge suvitele negre de par, tragandu-i capul fetei pe spate atat de mult incat puteai avea impresia ca gatul avea sa i se crape, lasand intregul oval sa se rostogoleasca de-a lungul coloanei pana in dreptul feselor, loc in care avea loc contactul dintre acel demon spurcat si trupul odata pur al fetei.
…penisul enorm al diavolului…si…vaginul devastat al sclavei ce inca tipa de placere si durere sub greutatea lui imposibila…
Cateva fire de par (imbaxite ca si parul ei pubian) se lasa smulse de puterea palmelor grosolane ale mutantului ce ii calarea intregul trup intr-o ipostaza animalica, caineasca, anti-divina, pe care doar el o putea aprecia.
(Violeaza-ma!!)
(Violeaza-ma!!)
Avea parca mai multe maini…
Palmele lui circulau pe intreg corpul fetei, atingandu-i chipul, organele genitale, sanii, picioarele, bratele… Mainile ii erau prinse la spate intr-o stransoare a unei singure palme diavolicesti, rece ca gheata si indeajuns de respingatoare. O alta palme paroasa si noduroasa isi introducea degetele adanc in gura fetei, gura chipului strivit in lenjeria patului de catre o alta mana ce ii tinea ceafa intr-o prinsoare la fel de puternica ca cea a bratelor. Sfarcurile sanilor mici si rotunzi ii erau intarite de nenumarate degete de diferite marimi si grosimi, umede de o seva ce nu poate fi descrisa, ce avea un miros la fel de urat ca intreaga atmosfera nascuta de incalzirea excesiva de sudoare a trupului demonului. O penultima palma ii strangea violent pielea feselor ce se indepartau si se tot loveau de pubisul paros al demonului, iar cea din urma mana inca ciopartea clitorisul apoi intregul vagin al fetei.
(Loveste-ma!!)
(Violeaza-ma!!)
(Violeaza-ma!!)
(Tranteste-ma!!)
(Loveste-ma!!)
Penisul monstruos, infasurat in vene inexistente la un trup uman, groase si puternice ce pompau o presiune extraordinara, ii penetra violent anusul, pana la sangerarile de rigoare. Suvite de sange tasneau scuipat printre crapaturile aparute in pielea inrosita, mangaind radacina penisului spurcat de ganduri si durere, prelingandu-se in râulete imprejurul testiculelor imense.
Tipetele fetei erau acoperite de o a doua voce ce exercita gemete de placere sado-masochista si supusa in fata acelei puteri intunecate.
(Saruta crucea!!)
(Saruta-mi mana!!)
(Saruta-mi mana!!)
Iar buzele ei inca mai sugeau buricele acelor degetel, lasandu-si apoi patrunsa gura de nodurile incheieturilor. Varfurile unghiilor mizere ii atingeau inceputul interior al gatului, dandu-i senzatii puternice de voma.
Ioana inghiti in sec, incercand sa nu il dezamageasca…
(Violeaza-ma!!)
(Sodomizeaza-ma!!)
(S O D O M I Z E A Z A – M A ! ! !)
Aproape ca se sufoca in spatele presiunii ce o simtea in ceafa, apasata cu o forta incredibila de acel brat grosolan. Narile ii erau acoperite de mirosul impunator, iar gura ii era ocupata cu “oralitatea” impusa degetelor unei alte maini la fel de dezgustatoare. Mirosul… si gustul… un gust respingator, ce nu putea fi descris sub nicio forma. Nu exista cuvinte pentru a descrie acel gust! Nu exista litere inventate ce ar putea naste acele adjective ce ar creea o imagine clara in mintea oricui asculta sau citeste aceasta relatare! Doar mintea umana, in particular, isi poate contura o impresie pe care, la randul ei, nu o poate descrie…
(Sodomizeaza-ma!!)
(Violeaza-ma!!)
Nici mirosul de putreziciune, nici gustul de carne alterata aflata intr-un stadiu evoluat de descompunere nu putea fi comparat cu ceea ce fata simtea. Parea ca limba avea sa se topeasca intr-un acid emanat de acea atingere, iar dintii incepura a se macina datorita unor impacturi pe care doar ei le puteau percepe. Saliva se dizolvase… iar respiratia devenea aproape imposibila.
Saliva lui inca se scurgea peste coloana ei, formand o adunare de vase lichide spumoase, de culoare nu chiar alba ce se contura (in acea proiectie alb/negru) intr-un gri ceva mai inchis.
Ejacularea va avea loc in interiorul ei, iar spermatozoizii demonului vor fi dati drept hrana antichristului din interiorul uterului fetei.
Ea avea sa dea nastere acelui monstru.
Nu reusea sa distinga mare lucru… Era o camera simpla, cufundata intr-un voal de doliu, in mijlocul careia se afla marginea unui, pat nascut din acelasi intuneric dens ce inconjura imaginea. Nu se putea observa dimensiunile lungimii sale, decat marginea acestuia observandu-se ceva mai clar. In stanga lui, era asezat un fotoliu ce cu siguranta nu apartinea camerei, nascut undeva intr-o alta era, iar cel mai important, gol, total diferit de fotoliile din camera tanarului care intotdeauna erau pline de haine purtate sau care urmau sa fie purtate. Gol si cu covertura atent aranjata peste bratele acestuia.
Nu face parte din acest peisaj…
Se parea ca portiunile din peretii ce puteau fi mangaiate cu ochiul liber, nu contineau nici ferestre nici usi ce ar fi putut schimba masele de aer din interior/exterior si nici ce puteau oferi posibilitatea de a iesi din acea incapere.
Abia dupa ce isi plimba ochii cateva momente in jurul sau, Claudiu observa ca portiunea luminata nu era deloc extinsa, pentru ca, desi nu observa decat doua obiecte partiale de mobilier, se parea ca intreaga zona este deja sufocata, aglomerata de lunii si curbe ce desenau anumite forme, necunoscute.
Eu nu fac parte din acest peisaj…
…sau intunericul imploda?
Desi ochii lui priveau, mangaiau acele contururi, Claudiu nu isi putea vedea nicio parte a corpului. Nu isi putea simti nicio miscare ca si cand ar fi fost impietrit intrun suflet, nu intrun trup carnal. Nu avea drept de a-si alege urmatoarele secunde ale exitentei.
De undeva din intunericul asternut peste restul portiunii din pat, o silueta cunoscuta isi facu aparitia, distinsa prin miscari erotice pe care el decat si le-ar fi putut imagina. Cu trupul acoperit doar de lenjerie intima, parul desfacut, chipul machiat strident, privire patrunzatoare a singurului element colorat din tot acel panoramic, si anume, ochii, imaginea Ioanei se misca cu incetinitorul, trupul zvelt sucindu-si membrele ca o felina. Ajunsa in capatul luminat al patului, isi lasa capul pe marginea acestuia, mangaindu-si-l de cearsaful cenusiu al acestuia, lasandu-si formele spatelui curbate peste coapsele ce inca stateau ferme, drepte, pornite de la incheietura genunchilor perpendicular cu asternuturile. Sanii mici si rotunzi i se zareau prin decolteul nu foarte generos, ce urma sa pice. Privirea ei amplifica bataile inimii ale baiatului care inghiti in sec cand privi trupul dezvelit ce isi misca conturul peste acel pat necunoscut. Ar fi vrut sa il atinga, sa il sarute, sa il slaveasca prin cuvinte si miscari subliminale, insa incarnarea sa intro pereche de ochi nu ii dadea voie sa se miste din mijlocul camerei. Ioana isi ridica bustul de pe marginea patului, apoi isi desfacu prin aceleasi miscari senzuale, sutienul negru, pe care il arunca pe fotoliul gol… Isi misca sanii la lovirea ochilor baiatului, apoi isi atinge sfarcurile micute pana acestea se excitara indeajuns de mult cat sa fie observate in bataia luminii slabe ce incepu sa palpaie. Se intindea apoi pe spate continuand sa se mangaie, in paralel tinandu-si ochii atintiti asupra lui Claudiu ce incerca sa gaseasca puterea sa devoreze acea senzatie, sa se miste, sa faca doar cativa pasi catre acel pat cufundat mai mult de jumatate in intuneric, sa atinga corpul iubitei sale, sa il sarute asa cum niciodata nu reusise sa o faca. Acel lant invizibil insa, nu ii dadea voie sa isi miste trupul pe care nici macar nu il vedea. Incerca in gand sa se apropie de marginea patului, sa isi intinda palmele catre formele trupului dezvelit, insa doar aceasta dorinta in sleii de puteri.
In urmatorul moment, din neantul intunecat aflat in spatele fetei, capatul opus al patului, cufundat intr-un negru iesit din comun, isi facura aparitia doua maini masculine, doua brate puternice, conturate intr-o esenta a duritatii, ce se intindeau cu degetele nechezand de narabdare sa atinga marmura sculptata in forma de trup ce se spanzura in dorinta spasmodice peste asternuturile monocolore de pe suprafata patului. Ioana simti aparitia bratelor, isi intoarce privirea catre ele, apoi catre un chip pe care doar ea il zareste, nascut din acel intuneric. Se opri din miscarea si mangaierea trupului pentru a se lasa atinsa de ochii pe care Claudiu nu reusea sa ii observe. Fata se schimba la chip, plecandu-si gandurile in fata sclaviei impuse de catre acel ceva. Intoarce spatele personajului principal al camerei, intorcandu-si brusc atentia catre entitatea din spatele ei ce inca isi flutura mainile catre ea. Sopti ceva… cuvinte pe care Claudiu nu reusi sa le inteleaga, dar care dupa expresia chipului si miscarea trupului pareau ca reprezinta vorbe lingusitoare ce implorau mila si crutare. Degetele noduroase si mizere ale palmelor fara de corp se incordara lungindu-se pana sper chipul ei. Fortata, Ioana isi lasa gura patrunsa de degetul aratator al entitatii, mulandu-si apoi buzele intr-un stil erotic disperat, ca intr-o partida de sex oral. Fiecare deget murdar al mainii ii patrundeau buzele lasandu-se supte intr-un mod umed si scarbos vreme de cateva clipe. In final, degetele straluceau, iar mizeria umpluse cavitatea bucala a fetei. Dupa, Ioana isi pleca privirea undeva peste suprafata patului, in semn de supunere a unei voci ce scuipa vorbe spuse intr-o limba pe care Claudiu nu o pricepea. Era o limba veche, iar vocea intunecata si groasa, ce distorsiona literele si sunetele intr-un mod neplacut. Ioana isi intoarce privirea catre el pentru ultima oara, atintindu-l cu niste ochi plapanzi, parca inlacrimati, apoi isi tari trupul dezvelit in intunericul din capatul opus al patului, undeva intre mainile ce inca se mai miscau in jurul ei, moment dupa care, acestea se retrag in urma ei, continuandu-si probabil un ritual pe care Claudiu si nimeni altcineva nu avea sa il afle vreodata.
Camera ramane goala, nepatrunsa de culoare, de lumina vie, naturala, puternica. Paclele non-colore straluceau spasmodic pregatite parca pentru o explozie inevitabila ce il va afecta in mod direct pe personajul ce ramase singur in mijlocul camerei obscure. Pe fundalul auditiv se auzeau gemete feminine din ce in ce mai puternice ce isi ridicau volumul pentru a se asigura ca tanarul ce inca incerca sa se miste, auzea acele zgomote. Pe langa gemetele Ioanei ce probabil era sodomizata in intunericul ce impiedica ochiul liber sa patrunda peste acel perete, se auzeau si acele rasete sadice a gurii pline de bale excitate, probabil a demonului ce calarea caineste acel trup fin si subtire. Probabil ii strangea pielea cu degetele-i osoase si scarboase, isi atingea trupul paros si respingator de fesele fetei, lovindu-si testiculele de partile intime ale corpului Ioanei. Cu siguranta particule din spumele ce se prelingeau de-a lungul limbii scarboase si lungi, prin coltul buzelor crapate, ajungeau sa se zdrobeasca peste pielea neteda a spatelui fetei, facandu-si loc printre suvitele de par transpirate de chin si de durere.
(Iubeste-ma!!)
(Iubeste-ma!!)
Palmele lui grosolane ii atingeau clitorisul, frecandu-l cu brutalitate pana cand intreaga zona avea sa se invineteasca, pentru ca in final sa isi infiga unghiile mizere si crapata, iscand din gura fetei un tipat terifiat, brutalizat.
(Loveste-ma!!)
(Iubeste-ma!!)
(Loveste-ma!!)
Cealalta palma ii strapunge suvitele negre de par, tragandu-i capul fetei pe spate atat de mult incat puteai avea impresia ca gatul avea sa i se crape, lasand intregul oval sa se rostogoleasca de-a lungul coloanei pana in dreptul feselor, loc in care avea loc contactul dintre acel demon spurcat si trupul odata pur al fetei.
…penisul enorm al diavolului…si…vaginul devastat al sclavei ce inca tipa de placere si durere sub greutatea lui imposibila…
Cateva fire de par (imbaxite ca si parul ei pubian) se lasa smulse de puterea palmelor grosolane ale mutantului ce ii calarea intregul trup intr-o ipostaza animalica, caineasca, anti-divina, pe care doar el o putea aprecia.
(Violeaza-ma!!)
(Violeaza-ma!!)
Avea parca mai multe maini…
Palmele lui circulau pe intreg corpul fetei, atingandu-i chipul, organele genitale, sanii, picioarele, bratele… Mainile ii erau prinse la spate intr-o stransoare a unei singure palme diavolicesti, rece ca gheata si indeajuns de respingatoare. O alta palme paroasa si noduroasa isi introducea degetele adanc in gura fetei, gura chipului strivit in lenjeria patului de catre o alta mana ce ii tinea ceafa intr-o prinsoare la fel de puternica ca cea a bratelor. Sfarcurile sanilor mici si rotunzi ii erau intarite de nenumarate degete de diferite marimi si grosimi, umede de o seva ce nu poate fi descrisa, ce avea un miros la fel de urat ca intreaga atmosfera nascuta de incalzirea excesiva de sudoare a trupului demonului. O penultima palma ii strangea violent pielea feselor ce se indepartau si se tot loveau de pubisul paros al demonului, iar cea din urma mana inca ciopartea clitorisul apoi intregul vagin al fetei.
(Loveste-ma!!)
(Violeaza-ma!!)
(Violeaza-ma!!)
(Tranteste-ma!!)
(Loveste-ma!!)
Penisul monstruos, infasurat in vene inexistente la un trup uman, groase si puternice ce pompau o presiune extraordinara, ii penetra violent anusul, pana la sangerarile de rigoare. Suvite de sange tasneau scuipat printre crapaturile aparute in pielea inrosita, mangaind radacina penisului spurcat de ganduri si durere, prelingandu-se in râulete imprejurul testiculelor imense.
Tipetele fetei erau acoperite de o a doua voce ce exercita gemete de placere sado-masochista si supusa in fata acelei puteri intunecate.
(Saruta crucea!!)
(Saruta-mi mana!!)
(Saruta-mi mana!!)
Iar buzele ei inca mai sugeau buricele acelor degetel, lasandu-si apoi patrunsa gura de nodurile incheieturilor. Varfurile unghiilor mizere ii atingeau inceputul interior al gatului, dandu-i senzatii puternice de voma.
Ioana inghiti in sec, incercand sa nu il dezamageasca…
(Violeaza-ma!!)
(Sodomizeaza-ma!!)
(S O D O M I Z E A Z A – M A ! ! !)
Aproape ca se sufoca in spatele presiunii ce o simtea in ceafa, apasata cu o forta incredibila de acel brat grosolan. Narile ii erau acoperite de mirosul impunator, iar gura ii era ocupata cu “oralitatea” impusa degetelor unei alte maini la fel de dezgustatoare. Mirosul… si gustul… un gust respingator, ce nu putea fi descris sub nicio forma. Nu exista cuvinte pentru a descrie acel gust! Nu exista litere inventate ce ar putea naste acele adjective ce ar creea o imagine clara in mintea oricui asculta sau citeste aceasta relatare! Doar mintea umana, in particular, isi poate contura o impresie pe care, la randul ei, nu o poate descrie…
(Sodomizeaza-ma!!)
(Violeaza-ma!!)
Nici mirosul de putreziciune, nici gustul de carne alterata aflata intr-un stadiu evoluat de descompunere nu putea fi comparat cu ceea ce fata simtea. Parea ca limba avea sa se topeasca intr-un acid emanat de acea atingere, iar dintii incepura a se macina datorita unor impacturi pe care doar ei le puteau percepe. Saliva se dizolvase… iar respiratia devenea aproape imposibila.
Saliva lui inca se scurgea peste coloana ei, formand o adunare de vase lichide spumoase, de culoare nu chiar alba ce se contura (in acea proiectie alb/negru) intr-un gri ceva mai inchis.
Ejacularea va avea loc in interiorul ei, iar spermatozoizii demonului vor fi dati drept hrana antichristului din interiorul uterului fetei.
Ea avea sa dea nastere acelui monstru.
marți, 29 iunie 2010
Ea si umbrele de pe tavan - fragment 2
Statea lipsit de vlaga la trecerea de pietoni fara vreo preferinta concreta asupra momentelor ce aveau sa vina. Nu era trist. Nici vesel. Se simtea doar un pic obosit. Nu facuse mare lucru in acea zi, dar starea lui de moment ii ingreuna gandirea si toate celelalte simturi existente.
Privea spre semaforul de pe trotuarul opus, asteptand culoarea verde, incruntandu-si in acelasi timp sprancenele, fiind vizibil afectat de Soarele ce tocmai se pregatea sa apuna. Trotuarul de vis-à-vis parea a fi mai aglomerat decat cel pe care se afla tanarul ce continua sa priveasca plictisit undeva in orizontul din fata lui.
Intr-o clipa brusca, culoarea semaforului se schimba, imediat cele doua grupari de oameni, indreptandu-se una spre cealalta.
Tanarul nici macar nu constientizeaza timpul in care parcurge trecerea de pietoni, intr-o noua clipa insignifianta trezindu-se pe partea opusa a drumului.
Nimic din jur nu prezenta oarece interes.
Fara vreun motiv anume, Claudiu parcurge parcul ce se intindea in fata lui, cotind in final spre stanga pentru a intra in Centrul Comercial din centrul orasului. Probabil dorea sa simta aerul conditionat din mall macar pentru cateva minute.
Trecu pragul usilor rotative fara sa isi constientizeze prea clar miscarile.
La acea ora (spre mirarea lui), mall-ul era destul de pustiit, magazinele aflate de-o parte si de alta neavand prea multi clienti care sa bantuie rafturile de incaltaminte si imbracaminte, fie ei si simpli observatori.
De ce…?
Probabil vremea obositoare.
(Ori starea umana)
Un paznic, angajat al firmei de securitate aflata in contract cu sediul comercial, se plimba agale prin perimetrul cladirii, privindu-l pe noul intrat cu ochi mirati, ca si cand ar fi fost primul vizitator al mall-ului din momentul inceperii turei sale.
Claudiu il ignora, mangaindu-l cu o privire dezinteresata, usor incruntata, specifica lui.
In clipa urmatoare, ochii ii sarira asupra unei tinere domnisoare (impropriu spus “domnisoare” pentru ca era cu siguranta mai mare de ani decat el), ce isi legana fundul pasind cu tocurile sale zgomotoase peste mozaicul asezat in parterul cladirii. Era imbracata elegant si foarte incitant. Adevarul e ca avea si ce sa arate… Fusta de culoare inchisa, scurta (cu vreo palma juma’ peste genunchi), mulata peste fundul bombat si extrem de atragator, descoperindu-i niste picioare desenate de un pictor asemanator lui Dumnezeu. Lungi, fibroase, perfecte…
Avea privirea ridicata undeva peste imaginea pe care un biet muritor o putea vedea. Pieptul ii era iesit in fata, facand parca camasa alba prea stramta pentru sanii ei, un pic descoperiti de cei doi nasturi desfacuti. Sacoul ii dadea o aliura sumbra, serioasa, dar foarte senzuala, erotica, atragatoare pentru orice barbat. Mersul ei atragea privirile celor din jur, chiar si privirea lui Claudiu, ale carui ganduri nu aveau o logica anume, formand imagini vag conturate.
La o asemenea capodopera insa…
Baiatul clipi insa de cateva ori (de asemenea, fara vreun sens anume) si demonul şic disparu undeva intr-un magazin de pe partea stanga. Claudiu isi continua drumul, grabindu-se sa iasa pe partea cealalta a mall-ului.
Atmosfera de zi de duminica parea ca pusese stapanire pe intreg orasul.
Putini oameni pe strazi, iar cei ce erau, se plimbau agale, plictisiti si parca un pic prea tristi.
“In cacat… ce mahmureala in orasul asta…” bombani Claudiu infigandu-si un Camel intre buzele sale moi si viu colorate. (Cateva persoane, adevarat, putin considerabile, ii spusesera ca punctul sau forte sunt buzele – moi si senzuale cica – si ochii sai mari si caprui-verzi – ciudat, mai tot timpul erau umflati de somn si injectati de alcool). Isi cauta bricheta pe undeva prin buzunarele blugilor negri.
Nici urma de ea.
Isi scoate tigarea din gura si injura printre dinti, apoi isi continua drumul continuand sa invarta Camelul intre degete.
Mai bantuie in jur de zece minute pe strazile orasului ce se intindeau identice si monotone, slab populate, iar acolo unde totusi apareau chipuri umane, acestea nu afisau deloc o trasatura optimista. Se opri in fata portii casei sale si isi arunca privirea in jurul sau sofisticandu-si gandurile: “Din punct de vedere psihologic… Sfarsitul Lumii e in floare!”
Rade in sinea lui si deschide poarta de lemn stralucitor, fazand destul zgomot incat sa trezeasca cainele intins langa usa, caine ce parea la fel de plictisit ca populatia orasului.
-Zombie! Ce faci, dragule!
Cainele se gudura la atingerea stapanului sau, atintindu-l ca intotdeauna cu o privire umila si respectuoasa.
-Tu nu te-ai plictisit? Nu ai vrea sa fugi d-aici? Sa scapi de haznaua asta?
Cainele parca ii raspunde facand miscari traducatoare.
-Asa ma gandeam si eu, incheie Claudiu deschizand usa casei, pasind rapid pe holul lung si descoperit de ferestre mari (cam 140 de cm), intinse pana in tavan, acoperite pe interior cu perdele albe ce maturau podeaua.
Se descalta, aruncandu-si bocancii undeva in stanga holului in dreptul unei usi mai putin folosita in acea casa, nu pentru ca usa ascundea vreo camera obscura, ci pentru ca era de-a dreptul inutila. In spatele ei se intindea un alt hol ce era folosit mai mult ca debara, iar din incapere se putea ajunge in camera parintilor sai, camera ce avea si o a doua intrare.
Baiatul intotdeauna a fost de acord ca arhitectura casei a fost creeata de catre un om speriat de sfarsitul lumii. Prea multe usi, toate cu posibilitatea de a fi incuiate.
Pff…
(Ce vrajeala)
Deschide usa din dreptul sau, intrand astfel direct in sufragerie, loc in care fu intampinat de catre mama lui ce iesise din bucatarie cu un sort portocaliu atarnat de trupu-i imbatranit si plinut, si cu o carpa imbibata in miros si resturi de mancare cu care se stergea pe maini (unde e logica daca era deja murdar?).
-Iar o sa ma impiedic de bocancii tai?
-Da, mama, raspunde baiatul. Daca nu esti atenta, te vei impiedica. E logic!
-Fi-ti-ar logica… Dar e asa greu sa ii asezi si tu frumos langa restul incaltamintii?
-Ce-ai de mancare? Imi este foame…
-Schimbi subiectul, ai?
-Nu mai mi-e foame. Unde e tata?
-Dincolo. Se uita la televizor.
Claudiu isi indreapta privirea catre usa dinspre dormitorul parintilor si striga:
-Mai lasa, tata, televizorul ala, ca o sa te tampesti! Esti manipulat! Ma-ni-pu-lat! repeta baiatul pe silabe, zambind strengareste.
Din cealalta camera nu se auzi nici-un raspuns peste fundalul zgomotului facut de prea-normalul buletin de stiri ce se difuza la acea ora.
Apoi se intoarce catre mama lui, care pasea pragul catre bucataria imbibata in aburi si miros de mancare, pe care Claudiu il recunoscu dar nu il putea percepe in totalitate.
-Sa-mi prajesti niste cartofi!
-Dar fac mancare, mancare normala, mancare pe care ar trebui sa o simti si tu. Nu te-ai saturat de atatia cartofi prajiti? O sa iti faci stomacul ala franjuri!
Claudiu iese din nou pe hol, fara sa ii raspunda, facand stanga catre celalalt capat al holului, capat in care se aflau scarile catre etajul casei. Inainte sa le urce, se opri la baie (construita ca fiind primul lucru inteligent la acea casa, sub treptele ce duceau la etaj) pentru a-si spala chipul cu un pic de apa rece.
(Poate asa avea sa iasa din plictiseala aia nenorocita)
Se privi apoi cateva secunde in oglinda amirandu-si trasaturile. Trebuia sa recunoasca, avea tendinte narcisiste. Isi mangaie parul negru de pe barbie, incercand sa il indrepte. Niciodata nu il filase corect, de aceea tot timpul parea ca trage spre dreapta. Renuntase la mustata de multa vreme si era mandru de alegerea lui. Ii statea bine doar cu barbia acoperita. Isi desfacu parul, apoi si-l periaza intr-un mod feminin (ceva mai brutalizat, desigur), isi privi varfurile incercand sa isi dea seama cat de tocite sunt si cat ar trebui sa mai taie din coama lui, apoi si-l prinde la loc in coada, lasand-o sa curga de-a lungul coloanei. Ochii mari si caprui (ce in acel moment straluceau un pic spre verde) ii pareau obositi, pometii ii erau usor umflati si parca dungi de cearcane se nascusera pe suprafata acestora.
Nasul.
Il enerva nasul.
In urma cu cativa ani, observase devierea de sept a nasului. Niciodata nu ii placuse nasul. Era cocosat si in unele momente parea ca nara stanga este mai mica decat cea dreapta.
In rest, era mandru de trasaturile sale. Avea o piele a chipului fina, pe suprafata careia nu crestea prea multa barba. Doua randuri de gropite se intindeau de fiecare data cand zambea, iar ochii, desi in majoritatea timpului erau incruntati de sprancenele intunecate, puteau deveni blajini si linistitori.
-Ce mai?! Sunt barbat bine!
(Rade)
Iese din baie, lasand usa sa curga dintr-o simpla miscare, nu prea fortata, apoi urca treptele catre etajul casei. Deschide prima usa, ce dadea intr-un salon mai mare decat sufrageria de la parter, il parcurge plictisit, pentru ca in final sa intre in camera sa micuta, parca invers proportionala cu inaltimea si constitutia sa. Depasea cu putin 1,80 si avea un trup destul de solid, rezultat ai celor patru ani de handbal finalizati undeva prin mijlocul liceului. Nu se putea lauda cu cine stie ce fibra musculara, de fapt, el fusese chemat in echipa de handbal datorita picioarelor sale groase, si intr-adevar, ceva mai puternice. Nu avea insa cine stie ce forta, lucru ce il facuse sa se lase de sport. Imediat dupa, incepuse sa se ingrase un pic, ajungand in acel moment cu ceva burta de la berea pe care o tot gusta cand iesea in oras. Nu era nici prea gras, nici slab. Din spusele unora era numai bine.
(Probabil…)
Isi arunca tricoul undeva pe fotoliul din coltul luminat al camerei, apoi porneste unitatea computerului asteptand ca monitorul sa o prinda din urma.
Ramane apoi proptit in mijlocul camerei admirand incaperea. Era cam tot ce ii trebuia. Daca priveai dintr-un anumit punct, parea mai mult ca un hol. Nu avea mai mult de doi metri in latime (poate nici p-aia nu-i avea), insa excela prin cei sase metri jumatate-sapte in lungime. Dintr-un alt punct de vedere, camera era de fapt o modificare a balconului, modificare placuta ce-i drept. Tavanul se afla in picaj, micsorand randul de trei ferestre scurte ce luminau doar centrul camerei, capatul patului, computerul si latura opusa aflandu-se in intuneric total. Computerul era suspendat la doar o jumatate de metru inaltime, pe o masuta din lemn maroniu-inchis, exact langa capatul patului. Peretii erau impodobiti cu steaguri nationaliste si afise anti-homosexualitate, anti-cotropire, anti-poluare si (preferatele lui) anti-manele. Usa se afla chiar la mijlocul peretelui, in stanga ei aflandu-se un fotoliu si o mini-biblioteca in care Claudiu isi tinea cursurile pentru facultate si romanele ce ii trezeau cu adevarat interes. Undeva intr-un sertar uitat si prafuit, se afla o mini-colectie a revistelor Heavy-Metal Magazine, Enciclopedia si Fenomene Paranormale. Din cand in cand le mai rasfoia, insa doar atunci cand era cu adevarat plictisit ori melancolic. Intr-un colt al capatului opus, se afla un mic cuier in jurul caruia zaceau cateva haine mototolite.
Era chiar mizerie in acea camera. Neplacut…
-…dar ce sa fac?
Se tranti in pat si inchide ochii.
In urmatoarea zi incepea anul doi de facultate.
Amintiri recente, foarte neplacuta ii invadara mintea, insa noul inceput il imbarbata.
Nu vroia sa mai treaca prin ce trecuse. Ii fusese indeajuns stresul si migrenele pe care le suportase in toata acea luna septembrie. Intr-adevar, Wake me up when september ends.
Intrase in luna septembrie, a treia “sesiune” a anului universitar, Claudiu intrase cu opt restante, aproape jumatate din cate ar fi fost posibile. Intr-un mod dramatic, ia doua dintre cele opt examene, trecand la limita numarului de credite anul universitar, lucru ce il face sa nu se mai zbata si pentru celelalte examene, lasandu-le pentru anul ce tocmai avea sa urmeze, neconstientizand insa, ca s-ar putea sa ii vina mai greu. Cu toate astea, niste greseli de trecere in sistem de baza ale secretarelor universitatii, ii dadura baiatului mici palpitatii. Greu de inteles, dar un calcul simplu al numarului de credite era refuzat de birocratele comuniste ce inca tineau scaunul cald si imputit, desi ar fi trebuit sa iasa de multa vreme la pensie. Astfel, pana in urma cu doar cateva zile, nu aflase verdictul adevarat. Cu toate astea nu se agitase prea mult pentru a-si mai lua din examene, stresandu-se doar pentru a-si afirma propriul calcul.
Acele patru saptamani de stres prin care trecuse reprezentase pentru Claudiu un cosmar a carei urma avea sa treaca ceva mai greu. O oboseala ciudata se parea ca ii patrunsese in maduva oaselor, refuzand sa iasa prea curand.
Cu toate astea, abia astepta inceperea noului an universitar.
Nu mai era mult…
Cateva ore.
Privea spre semaforul de pe trotuarul opus, asteptand culoarea verde, incruntandu-si in acelasi timp sprancenele, fiind vizibil afectat de Soarele ce tocmai se pregatea sa apuna. Trotuarul de vis-à-vis parea a fi mai aglomerat decat cel pe care se afla tanarul ce continua sa priveasca plictisit undeva in orizontul din fata lui.
Intr-o clipa brusca, culoarea semaforului se schimba, imediat cele doua grupari de oameni, indreptandu-se una spre cealalta.
Tanarul nici macar nu constientizeaza timpul in care parcurge trecerea de pietoni, intr-o noua clipa insignifianta trezindu-se pe partea opusa a drumului.
Nimic din jur nu prezenta oarece interes.
Fara vreun motiv anume, Claudiu parcurge parcul ce se intindea in fata lui, cotind in final spre stanga pentru a intra in Centrul Comercial din centrul orasului. Probabil dorea sa simta aerul conditionat din mall macar pentru cateva minute.
Trecu pragul usilor rotative fara sa isi constientizeze prea clar miscarile.
La acea ora (spre mirarea lui), mall-ul era destul de pustiit, magazinele aflate de-o parte si de alta neavand prea multi clienti care sa bantuie rafturile de incaltaminte si imbracaminte, fie ei si simpli observatori.
De ce…?
Probabil vremea obositoare.
(Ori starea umana)
Un paznic, angajat al firmei de securitate aflata in contract cu sediul comercial, se plimba agale prin perimetrul cladirii, privindu-l pe noul intrat cu ochi mirati, ca si cand ar fi fost primul vizitator al mall-ului din momentul inceperii turei sale.
Claudiu il ignora, mangaindu-l cu o privire dezinteresata, usor incruntata, specifica lui.
In clipa urmatoare, ochii ii sarira asupra unei tinere domnisoare (impropriu spus “domnisoare” pentru ca era cu siguranta mai mare de ani decat el), ce isi legana fundul pasind cu tocurile sale zgomotoase peste mozaicul asezat in parterul cladirii. Era imbracata elegant si foarte incitant. Adevarul e ca avea si ce sa arate… Fusta de culoare inchisa, scurta (cu vreo palma juma’ peste genunchi), mulata peste fundul bombat si extrem de atragator, descoperindu-i niste picioare desenate de un pictor asemanator lui Dumnezeu. Lungi, fibroase, perfecte…
Avea privirea ridicata undeva peste imaginea pe care un biet muritor o putea vedea. Pieptul ii era iesit in fata, facand parca camasa alba prea stramta pentru sanii ei, un pic descoperiti de cei doi nasturi desfacuti. Sacoul ii dadea o aliura sumbra, serioasa, dar foarte senzuala, erotica, atragatoare pentru orice barbat. Mersul ei atragea privirile celor din jur, chiar si privirea lui Claudiu, ale carui ganduri nu aveau o logica anume, formand imagini vag conturate.
La o asemenea capodopera insa…
Baiatul clipi insa de cateva ori (de asemenea, fara vreun sens anume) si demonul şic disparu undeva intr-un magazin de pe partea stanga. Claudiu isi continua drumul, grabindu-se sa iasa pe partea cealalta a mall-ului.
Atmosfera de zi de duminica parea ca pusese stapanire pe intreg orasul.
Putini oameni pe strazi, iar cei ce erau, se plimbau agale, plictisiti si parca un pic prea tristi.
“In cacat… ce mahmureala in orasul asta…” bombani Claudiu infigandu-si un Camel intre buzele sale moi si viu colorate. (Cateva persoane, adevarat, putin considerabile, ii spusesera ca punctul sau forte sunt buzele – moi si senzuale cica – si ochii sai mari si caprui-verzi – ciudat, mai tot timpul erau umflati de somn si injectati de alcool). Isi cauta bricheta pe undeva prin buzunarele blugilor negri.
Nici urma de ea.
Isi scoate tigarea din gura si injura printre dinti, apoi isi continua drumul continuand sa invarta Camelul intre degete.
Mai bantuie in jur de zece minute pe strazile orasului ce se intindeau identice si monotone, slab populate, iar acolo unde totusi apareau chipuri umane, acestea nu afisau deloc o trasatura optimista. Se opri in fata portii casei sale si isi arunca privirea in jurul sau sofisticandu-si gandurile: “Din punct de vedere psihologic… Sfarsitul Lumii e in floare!”
Rade in sinea lui si deschide poarta de lemn stralucitor, fazand destul zgomot incat sa trezeasca cainele intins langa usa, caine ce parea la fel de plictisit ca populatia orasului.
-Zombie! Ce faci, dragule!
Cainele se gudura la atingerea stapanului sau, atintindu-l ca intotdeauna cu o privire umila si respectuoasa.
-Tu nu te-ai plictisit? Nu ai vrea sa fugi d-aici? Sa scapi de haznaua asta?
Cainele parca ii raspunde facand miscari traducatoare.
-Asa ma gandeam si eu, incheie Claudiu deschizand usa casei, pasind rapid pe holul lung si descoperit de ferestre mari (cam 140 de cm), intinse pana in tavan, acoperite pe interior cu perdele albe ce maturau podeaua.
Se descalta, aruncandu-si bocancii undeva in stanga holului in dreptul unei usi mai putin folosita in acea casa, nu pentru ca usa ascundea vreo camera obscura, ci pentru ca era de-a dreptul inutila. In spatele ei se intindea un alt hol ce era folosit mai mult ca debara, iar din incapere se putea ajunge in camera parintilor sai, camera ce avea si o a doua intrare.
Baiatul intotdeauna a fost de acord ca arhitectura casei a fost creeata de catre un om speriat de sfarsitul lumii. Prea multe usi, toate cu posibilitatea de a fi incuiate.
Pff…
(Ce vrajeala)
Deschide usa din dreptul sau, intrand astfel direct in sufragerie, loc in care fu intampinat de catre mama lui ce iesise din bucatarie cu un sort portocaliu atarnat de trupu-i imbatranit si plinut, si cu o carpa imbibata in miros si resturi de mancare cu care se stergea pe maini (unde e logica daca era deja murdar?).
-Iar o sa ma impiedic de bocancii tai?
-Da, mama, raspunde baiatul. Daca nu esti atenta, te vei impiedica. E logic!
-Fi-ti-ar logica… Dar e asa greu sa ii asezi si tu frumos langa restul incaltamintii?
-Ce-ai de mancare? Imi este foame…
-Schimbi subiectul, ai?
-Nu mai mi-e foame. Unde e tata?
-Dincolo. Se uita la televizor.
Claudiu isi indreapta privirea catre usa dinspre dormitorul parintilor si striga:
-Mai lasa, tata, televizorul ala, ca o sa te tampesti! Esti manipulat! Ma-ni-pu-lat! repeta baiatul pe silabe, zambind strengareste.
Din cealalta camera nu se auzi nici-un raspuns peste fundalul zgomotului facut de prea-normalul buletin de stiri ce se difuza la acea ora.
Apoi se intoarce catre mama lui, care pasea pragul catre bucataria imbibata in aburi si miros de mancare, pe care Claudiu il recunoscu dar nu il putea percepe in totalitate.
-Sa-mi prajesti niste cartofi!
-Dar fac mancare, mancare normala, mancare pe care ar trebui sa o simti si tu. Nu te-ai saturat de atatia cartofi prajiti? O sa iti faci stomacul ala franjuri!
Claudiu iese din nou pe hol, fara sa ii raspunda, facand stanga catre celalalt capat al holului, capat in care se aflau scarile catre etajul casei. Inainte sa le urce, se opri la baie (construita ca fiind primul lucru inteligent la acea casa, sub treptele ce duceau la etaj) pentru a-si spala chipul cu un pic de apa rece.
(Poate asa avea sa iasa din plictiseala aia nenorocita)
Se privi apoi cateva secunde in oglinda amirandu-si trasaturile. Trebuia sa recunoasca, avea tendinte narcisiste. Isi mangaie parul negru de pe barbie, incercand sa il indrepte. Niciodata nu il filase corect, de aceea tot timpul parea ca trage spre dreapta. Renuntase la mustata de multa vreme si era mandru de alegerea lui. Ii statea bine doar cu barbia acoperita. Isi desfacu parul, apoi si-l periaza intr-un mod feminin (ceva mai brutalizat, desigur), isi privi varfurile incercand sa isi dea seama cat de tocite sunt si cat ar trebui sa mai taie din coama lui, apoi si-l prinde la loc in coada, lasand-o sa curga de-a lungul coloanei. Ochii mari si caprui (ce in acel moment straluceau un pic spre verde) ii pareau obositi, pometii ii erau usor umflati si parca dungi de cearcane se nascusera pe suprafata acestora.
Nasul.
Il enerva nasul.
In urma cu cativa ani, observase devierea de sept a nasului. Niciodata nu ii placuse nasul. Era cocosat si in unele momente parea ca nara stanga este mai mica decat cea dreapta.
In rest, era mandru de trasaturile sale. Avea o piele a chipului fina, pe suprafata careia nu crestea prea multa barba. Doua randuri de gropite se intindeau de fiecare data cand zambea, iar ochii, desi in majoritatea timpului erau incruntati de sprancenele intunecate, puteau deveni blajini si linistitori.
-Ce mai?! Sunt barbat bine!
(Rade)
Iese din baie, lasand usa sa curga dintr-o simpla miscare, nu prea fortata, apoi urca treptele catre etajul casei. Deschide prima usa, ce dadea intr-un salon mai mare decat sufrageria de la parter, il parcurge plictisit, pentru ca in final sa intre in camera sa micuta, parca invers proportionala cu inaltimea si constitutia sa. Depasea cu putin 1,80 si avea un trup destul de solid, rezultat ai celor patru ani de handbal finalizati undeva prin mijlocul liceului. Nu se putea lauda cu cine stie ce fibra musculara, de fapt, el fusese chemat in echipa de handbal datorita picioarelor sale groase, si intr-adevar, ceva mai puternice. Nu avea insa cine stie ce forta, lucru ce il facuse sa se lase de sport. Imediat dupa, incepuse sa se ingrase un pic, ajungand in acel moment cu ceva burta de la berea pe care o tot gusta cand iesea in oras. Nu era nici prea gras, nici slab. Din spusele unora era numai bine.
(Probabil…)
Isi arunca tricoul undeva pe fotoliul din coltul luminat al camerei, apoi porneste unitatea computerului asteptand ca monitorul sa o prinda din urma.
Ramane apoi proptit in mijlocul camerei admirand incaperea. Era cam tot ce ii trebuia. Daca priveai dintr-un anumit punct, parea mai mult ca un hol. Nu avea mai mult de doi metri in latime (poate nici p-aia nu-i avea), insa excela prin cei sase metri jumatate-sapte in lungime. Dintr-un alt punct de vedere, camera era de fapt o modificare a balconului, modificare placuta ce-i drept. Tavanul se afla in picaj, micsorand randul de trei ferestre scurte ce luminau doar centrul camerei, capatul patului, computerul si latura opusa aflandu-se in intuneric total. Computerul era suspendat la doar o jumatate de metru inaltime, pe o masuta din lemn maroniu-inchis, exact langa capatul patului. Peretii erau impodobiti cu steaguri nationaliste si afise anti-homosexualitate, anti-cotropire, anti-poluare si (preferatele lui) anti-manele. Usa se afla chiar la mijlocul peretelui, in stanga ei aflandu-se un fotoliu si o mini-biblioteca in care Claudiu isi tinea cursurile pentru facultate si romanele ce ii trezeau cu adevarat interes. Undeva intr-un sertar uitat si prafuit, se afla o mini-colectie a revistelor Heavy-Metal Magazine, Enciclopedia si Fenomene Paranormale. Din cand in cand le mai rasfoia, insa doar atunci cand era cu adevarat plictisit ori melancolic. Intr-un colt al capatului opus, se afla un mic cuier in jurul caruia zaceau cateva haine mototolite.
Era chiar mizerie in acea camera. Neplacut…
-…dar ce sa fac?
Se tranti in pat si inchide ochii.
In urmatoarea zi incepea anul doi de facultate.
Amintiri recente, foarte neplacuta ii invadara mintea, insa noul inceput il imbarbata.
Nu vroia sa mai treaca prin ce trecuse. Ii fusese indeajuns stresul si migrenele pe care le suportase in toata acea luna septembrie. Intr-adevar, Wake me up when september ends.
Intrase in luna septembrie, a treia “sesiune” a anului universitar, Claudiu intrase cu opt restante, aproape jumatate din cate ar fi fost posibile. Intr-un mod dramatic, ia doua dintre cele opt examene, trecand la limita numarului de credite anul universitar, lucru ce il face sa nu se mai zbata si pentru celelalte examene, lasandu-le pentru anul ce tocmai avea sa urmeze, neconstientizand insa, ca s-ar putea sa ii vina mai greu. Cu toate astea, niste greseli de trecere in sistem de baza ale secretarelor universitatii, ii dadura baiatului mici palpitatii. Greu de inteles, dar un calcul simplu al numarului de credite era refuzat de birocratele comuniste ce inca tineau scaunul cald si imputit, desi ar fi trebuit sa iasa de multa vreme la pensie. Astfel, pana in urma cu doar cateva zile, nu aflase verdictul adevarat. Cu toate astea nu se agitase prea mult pentru a-si mai lua din examene, stresandu-se doar pentru a-si afirma propriul calcul.
Acele patru saptamani de stres prin care trecuse reprezentase pentru Claudiu un cosmar a carei urma avea sa treaca ceva mai greu. O oboseala ciudata se parea ca ii patrunsese in maduva oaselor, refuzand sa iasa prea curand.
Cu toate astea, abia astepta inceperea noului an universitar.
Nu mai era mult…
Cateva ore.
miercuri, 16 iunie 2010
Ea si umbrele de pe tavan - fragment 1
Intreaga imagine (imagine ce nu era deloc placuta) incepu a se derula in fata ochilor ei ce incercau sa zambeasca sec, in speranta ca forma sperantei avea sa se contureze. Geamurile compartimentului erau murdare, zgariate, iar in doua dintre colturile acestora, se vedeau urmele unor vechi abtipilduri razuite. Invelisul canapelelor crapase in diferite locuri, semn al imbatranirii apasatoare a acestora, iar podeaua era imbibata intr-o mizerie de nedescris. Ambalaje de cipsuri, guma de mestecat uscata, coji de seminte si o sticla de Cola ce se tot misca in fata si in spate, inertata de miscarile vagonului ce inca isi marea viteza.
Compartimentul ales de tanara fata era singurul din cele incercate la care inca mai functiona usa plianta si, cel mai important lucru, era departe de primele compartimente ocupate.
Spre mirarea Ioanei, in acea dimineata, putina lume populase mijlocul de transport al CFR-ului, cele sase vagoane fiind intr-o proportie ridicata, goale. Micul peron al garii era gol, singurele siluete ce bantuiau prin acel perimetru fiind cele ale aurolacilor ce isi serveau micul dejun inhalat dintr-o punga de hartie.
Imaginea mizera, sunetul nonconformist (dar neplacut) al vagoanelor trase de locomotiva anemica, privirile aurolacilor de pe peron ce o fixau pe Ioana intr-un mod usor terifiant, sticla de plastic ce se tot lovea de picioarele fetei, praful si cojile de seminte ce se contopeau perfect, toate aceste elemente faceau totul ca fiind marginea extrema a non-civilizatiei, urmata indeaproape de usa catre o noua realitate, poate ceva mai placuta, mai frumos populata, mai pozitiv privita.
Ideea ii venise instantaneu, fara explicatie.
Vroia doar sa iasa din orasul acela nenorocit si fara sens. Nu gasea un motiv pentru a ramane in acele cateva ore pana la amiaza prin parcurile populate de oameni mai putin placuti, innotand in mizeria de nedescris a strazilor periferice, si privind la ipocrizia din jur. Prefera sa vada toate aceste elemente si intr-o alta zona, intr-o zona cu care era mai putin familiarizata. Bani de bilet gasise intr-unul din buzunarele gecii, maruntis ce probabil zacea acolo de cateva zile. La intoarcere avea sa vina cu “nasul”. De ce nu? Auzise ca era la moda in acele zile. Mai toata lumea apela la “nas”. Ea de ce nu ar face-o? Oricum, ce avea sa pateasca? Avea nici cincisprezece ani si nu iesea in evidenta decat prin uratenia ei specifica. Poate ca intr-un moment de criza, avea sa fie protejata de propria imagine.
In cateva minute, imaginile se derulau din ce in ce mai rapid, insa nu chiar atat de repede precum isi imaginase ea. Era pentru prima oara cand mergea cu trenul si nu avea deloc o senzatie placuta. Era un pic dezamagita.
“In filme… totul se misca mai repede in momentul in care priveai pe geamul compartimentului… Aici de ce nu e asa?”
Fara raspuns.
Ioana.
Din nou fara raspuns.
Nu avea nici cea mai mica idee cam cat avea sa dureze drumul pana in Ploiesti. Prea putin o interesa. Important e ca iesise dintre cladirile ghimpate ale Mizilului.
Trenul parcurge drumul pana in Gara de Sud a municipiului in aproximativ patruzeci de minute. Timpul paru ca trecuse destul de repede, in doar cateva clipe parcurse, Ioana trezindu-se pe peronul garii din Ploiesti, inconjurata de oameni total diferiti fata de cei printre care traise ea, la fel de intunecati, la fel de mizeri, la fel de trisit, insa ceva mai placuti si mult mai numerosi. Pentru cateva momente, Ioana avu impresia ca cei din jur o priveau lung, ca si cand ar fi mirosit ca era clandestina in acel oras.
Se opri vreme de cateva minute in loc, undeva in mijlocul peronului 1 al garii, privind cele doua holuri semi-intunecate ce dadeau in fata garii, spre o semnificativa aglomeratie; si o intrare in sala de asteptare, ce parea un pic cam pustie fata de restul ambientului. Canapelele rosii din plastic, asezate discontinuu pe langa peretii exteriori ai cladirii, erau pline cu fete necunoscute, curioase si apatice, ce fixau cu privirea trupul strain al tinerei fete, ce in acel moment se simtea incoltita de o serie de priviri spion, trimise poate de parintii ei.
Prostii.
Parintii ei sunt in totalitate dezinteresati de ea, asa ca nu ar avea de ce sa isi bata capul cu astfel de ganduri tampite. Erau pur si simplu niste romani get-beget carora le place sa inghita si sa cantareasca nemilos si nesimtit orice om ce iesea in evidenta cu ceva (in cazul acela, uimirea).
Ioana pasii pe unul dintre holurile semi-intunecate, alegand sa ocoleasca sala de asteptare care probabil era populata de doua, trei persoane rasfirate ce aveau sa o izbeasca de asemenea cu priviri ucigatoare.
Vroia sa ajunga in strada, sa se piarda in multime.
Aglomeratia centrului sudic al orasului Ploiesti o ametea, facand-o pe Ioana vreme de cateva minute sa ramana inmarmurita in fata garii de sud, privind pierduta aglomeratia de masini ce se claxonau si se injurau nervos pe sensurile bulevardului ce se pornea inca din sensul giratoriu format de un monument al eroilor (unul dintre numeroasele monumente din oras). Statia de autobuz din fata garii era mai putin populata, vreo trei, patru studenti se tot invarteau nervosi in acel perimetru in asteptarea autobuzului ce avea sa ii duca spre Universitate. Se vedea ca traseul respectiv intarzia sa apara.
Statia de autobuz de pe partea opusa, plasata ceva mai aproape de monument, era intr-adevar supra-populata. Numeroase trasee porneau din acea statie, si in acelasi timp, acestea se uneau cu alte cateva care duceau in directii aproximativ identice. Liceele din zona, autogara din apropiere, gara de sud feroviara, centrul comercial BIG si capatul bulevardului, faceau din zona sudica a orasului o adevarata zona de tranzitie umana, niciodata pustie, intotdeauna aglomerata.
Orasul nu parea un loc in care te puteai rataci, insa putea deveni foarte usor sufocant. Pentru tanara fata, trecerea de la Mizil la Ploiesti fusese cam brusca, aparent neplacuta, dar interesanta. Mizilul era cu mult mai mic, mult mai putin aglomerat, intr-adevar, agitat, insa nu exagerat, mult mai putin zgomots… pe cand Ploiestiul…
Trecu incet pe langa statia de autobuz din fata garii, aruncand priviri asupra studentilor agitati ce o ignorau in totalitate. Nu aveau deloc niste chipuri prea optimiste. Erau ganditori, mult prea ganditori. Probabil aveau vreun examen de dat in acea zi. Dar sesiunea… Nu era nici o sesiune in acea perioada. In clipa urmatoare, Ioana ajunge in capatul trecerii de pietoni, asteptand ca vreun sofer sa ii dea voie sa traverseze strada cu patru benzi, aprig circulata. Acest moment intarzia sa apara, ca si cand soferii nu o observau pe fata ce privea in stanga si in dreapta cu ochii sai mari si cenusii, facand pasi in fata si in spate nehotarati, incercand sa aleaga o clipa prielnica pentru a traversa. Nu era nici un semafor amplasat la acea trecere, chiar daca aceasta depasea doisprezece metri.
Probabil se vedea de la distanta ca fata nu calcase de prea multe ori prin Ploiesti. Parea cu adevarat picata din cer…
O frana brusca o trezi la realitate, apoi o privire taioasa o facu pe Ioana sa inteleaga ca este momentul in care ar putea traversa nenorocitele de patru benzi, acum stagnate. O Dacie rosie franase brusc, probabil soferul observand starea de neintelegere a fetei, facandu-i apoi semne nervoase sa treaca. Nu ii aruncase deloc o privire prietenoasa.
Parcurge trecerea, apoi statia aglomerata din fata sensului giratoriu, ajungand in final, in capatul Bulevardului Castanilor, loc in care lucrurile pareau ceva mai linistite. Desigur, soseaua era la fel de aglomerata, zgomotoasa, cu autoturisme ce accelerau si franau brusc, mergeau bara la bar, claxonau, injurau, totul pentru a patrunde linia defensiva a semafoarelor, ce pareau a fii amplasati impotriva nervilor umani. La ora aceea, bancile bulevardului erau in mare parte goale, doar cateva fiind atinse de un suflet ceva mai in varsta ce dorea sa isi linisteasca puterile ramase si gandurile aglomerate si imbatranite. Din cand in cand mai era cate un batran care statea privind in gol, tinand strans in mana lesa cainelui de companie, ca si cand i-ar fi fost frica, ca acesta sa nu plece, sa il lase in totalitate singur.
Ioana explora din priviri fiecare felie de realitate din jur.
Intreaga zona era acoperita de un colorit ciudat, un semn ca netura se pregatea de hibernare. Frunze, brate moarte ale castanilor ce acopereau bancile imprejmuite de castane, o verdeata ce parea ca paleste pe fiecare zi ce trecea, totul luminat de un soare cu dinti. Mergea in pas de plimbare, lovind cu pantofii ei negri natura moarta de la picioare, simtindu-se pentru prima oara “ne-privita” de ochii pustii ai celor din jur.
Se simtea pentru prima oara libera.
Se simtea linistita.
Era bine.
In sfarsit, secundele pareau ca trec mai repede ca pana atunci. In scurt timp, avea sa se intoarca acasa, iar o noua zi stupida avea sa se transforme in ceva mult mai interesant.
Se opreste la un moment dat pe o banca, ceva mai ferita de aglomeratia soselei ce traversa parcul de castani, incercand sa simta punctul maxim de extaz al noii realitati in care se scalda. Vroia sa simta o noua lume, vroia sa vada chipuri noi, vroia sa le compare cu realitatea de acasa.
Parcurge repede aleea spre dreapta, intinsa ca o ramificatie a trotuarului, oprindu-se pe banca de lemn, ce se vedea vopsita in urma cu multa vreme. Parea jilava, dar nu respingatoare. Isi incrucisa bratele si arunca priviri in jur cu placere. Era diferit de ceea ce vazuse pana atunci in Mizil. Era placut.
-Daca liceul l-am ales in Mizil, facultatea o voi face aici…
Vocea ei prinsese o nuanta ceva mai optimista, gandurile indreptandu-se spre imagini si momente aparent viitoare, pe care imaginatia i le daruia, in speranta de a scapa de evenimente morbide ce o cotropisera atata amar de vreme. Isi privi incheieturile mainilor si zambi. Nu era un zambet ironic, era un zambet ceva mai optimist.
-Asa ceva nu se va mai intampla.
Isi atinge bandajele, revazand momentele opace ce le traise in secunda in care isi crestase venele.
-Va fi bine.
Niciodata nu spusese acest lucru. Era pentru prima oara.
Va fi bine.
Va fi bine.
Repeta in minte cuvintele cu daruire, crezand cu adevarat in ele.
-Ce faci? Vorbesti singura?
Vocea ce se auzi o facu pe Ioana sa tresara si sa isi indrepte privirea catre trupul ce o asaltase cu o intrebare vorbita suav, chiar placuta. Fiinta ce se desfasura in fata ei, la mai putin de doi metri distanta, o privea pe tanara fata zambind, usor amuzata. Pentru cateva clipe, o facut pe Ioana sa simta un aer protector din partea vocii necunoscute.
Ioana se rosi si raspunde incurcata, incercand sa zambeasca.
-Nu… Cred ca am gandit cu voce tare. Cred…
Isi pune in cap o intrebare ciudata, nemaifiind atat de sigura de faptul ca ultimele doua fraze si le repetase in gand.
-Mie asa mi s-a parut. Dar e in regula, toti mai facem asta cateodata. Mai ales cand credem ca suntem singuri, spune vocea asezandu-se neinvitata langa Ioana pe banca invechita. Chiar si eu mai fac asta cateodata. Uneori nu iti dai seama daca esti cu adevarat singur, si incerci sa te autocompatimesti, pentru ca pana si cea mai pesimista si pierduta persoana stie ca porpriul psihic este cea mai puternica arma pe care o detine, capabila sa doboare absolut orice in jur. Poate ca asta ne face teama sa dispara in momente cheie, in care trebuie sa reactionam atent, inca in liniile acceptabile ale legilor morale.
Ioana privi incurcata persoana necunoscuta de langa ea, incercand sa ii inteleaga cuvintele si sa isi gaseasca urmatoarea miscare. Pentru moment i se facu frica, insa realiza ca privirea ei era prea blanda pentru a ataca. Incerca sa se linisteasca, insa pe exterior isi afisa teama bine proptita in subconstient.
-Nu te rusina, continua vocea. E in regula. Te inteleg perfect. De unde esti?
-De unde sunt?
-Se vede ca nu esti din Ploiesti.
-De ce? Ce e chiar asa de evident?
-Pentru mine e. Te-am vazut din momentul in care ai aparut in fata garii. Erai pierduta…
Un nou sentiment de teama incolti inversunat in sufletul Ioanei.
-M-ai urmarit?
-Stiam eu ca ma vei intelege gresit. Daca as raspunde afirmativ? Ce ai zice? Cum ai reactiona?
Ioana nu raspunde.
-Ti-e frica de mine, nu? continua vocea.
-Nu.
-Nu minti. Stiu asta. Ti-e frica de mine, si noi sentimente de insecuritate incoltesc in sufletul tau. Stiu ca ti-e frica de mine. Nu minti ca nu-si are rostul. Minciuna… Hmm… Minciuna nu rezolva nimic. Intotdeauna e bine sa spui lucrurilor pe nume, fara sa imprejmuiesti adevarul cu ganduri oarbe si fara strop de adevar. Iti este frica de mine. Deci… Cum ai reactiona daca ti-as spune ca te-am urmarit?
-Nu stiu. Probabil m-as ridica si as fugi…
-Cu ce te-ar ajuta asta?
-Trebuie sa existe pe aici un jandarm sau vreun politist comunitar.
-Esti sigura?
-Nu exista?
-Nu esti din orasul asta. Esti noua aici. Poate ca in Ploiesti oamenii legii stau ascunsi in carapacea lor. Nu-i asa ca te intrebi de ce esti linistita aici?
-Ba da.
-Eh, poate pentru asta. Pentru ca lumea e dresata sa stea linistita, astfel nu e nevoie de oameni ai legii in unele zone ale orasului. Dar totusi, persoane ca mine, exista. Mai rar, dar exista. Poate ca sunt o persoana obsedata de existenta unor oameni pierduti. Poate ca deja pregatesc ceva pentru tine, si nu e neaparat ceva placut. Poate ca o sa ai o surpriza cand ma vei cunoaste cu adevarat. Poate stiu prea multe despre tine si vreau sa aflu mai multe. M-am asezat neinvitata. Inseamna ca ceva talent in abordare am. Ce zici? Crezi ca am? Cine crezi ca sunt?
Ioana facu o miscare brusca incercand sa se ridice de pe canapea, insa vocea o prinde cu mainile sale incordate tinand-o in loc.
-Glumeam. Nu te speria, spune ea.
Ioana o priveste cu ochii sai speriati si senini.
-Am fost in acelasi tren cu tine. Am coborat in gara de sud si te-am vazut pierduta, mai ales la trecerea de pietoni, unde chiar erai agitata. Am avut niste treaba prin zona, si acum ma indrept pentru a-mi rezolva alte probleme personale. Si in trecere, uite ca te-am vazut pe canapeaua asta vorbind singura. Si am zis sa intru in vorba cu tine. Imi cer scuze daca te-am speriat. Nu am vrut. Glumeam cu tine.
-Nu a fost o gluma tocmai placuta…
-Stiu. Dar nu m-am putut abtine. Eh, varsta! O sa intelegi tu!
-Sa inteleg ca nici tu nu esti din oras? intreaba Ioana reluandu-si locul pe canapea.
-Da. Nu sunt de aici, dar cunosc Ploiestiul ca pe buzunarul meu. Sunt copilul de incredere a lu’ tata si ma pune sa ii fac tot felul de servicii. El e cu slujba lui idioata, dar banoasa, trebuie sa recunosc, tine intreaga familie in picioare, si nu prea are timp sa se ocupe de elementele birocratice. Si ma mai trimite pe mine sa platesc cate o factura ori sa am grija de cine stie ce acte… Nu am varsta necesara, dar m-am invatat, si am grija de tot ce tine de “jurisfictia” mea. Si cunosc orasul destul de bine… Totusi, nu-mi vine sa cred ca te-am speriat la gluma mea de mai devreme.
-Este pentru prima oara cand vin in Ploiesti de una singura si nu am apucat sa ma izbesc de lucrurile din jur. Nu prea sunt plimbata… si probabil nu vad lucrurile asa cum ar trebui.
-Nu trebuie sa fii plimbata. Lucrurile pe care orice om trebuie sa le traiasca, le va simti fie pozitive, fie negative, fara ajutorul nimanui. Nu trebuie sa te bazezi pe nimeni pentru a te maturiza. Asta oricum se va intampla, fie ca vrei, fie ca nu. Si crede-ma, nimeni din jurul tau nu trebuie sa te aiba in puf pentru a te proteja sau stiu eu. Lucrurile programate nu au logica si nu sunt bune de nimic. Exista o lume paralela pe care noi nu trebuie sa o deranjam. Cursul vietii nu trebuie schimbat.
-Ai o gandire profunda...
-Sunt o persoana ce a fost invatata sa filosofeze orice actiune ori existenta. In fine. Acum asta mai putin conteaza. Nu vreau sa te plictisesc cu ideile mele. Sunt multe de discutat din punctul asta de vedere. Tu…? Cati ani ai?
-Cincisprezece.
-Multi inainte!
-Multumesc, asemenea.
-Sa inteleg ca esti in primul an de liceu, nu?
-Da, raspunde Ioana cu o voce pierduta, incercand sa evite contactul privirilor.
-Nu a inceput deloc bine liceul, nu?
Ioana nu raspunde.
-Inteleg, continua vocea intelegand ca privirea ei o stanjeneste pe Ioana. Eh, nu trebuie sa disperi. Asa se intampla in general. Oamenii nu se pot intelege din primul moment in care acestia se cunosc. Trebuie sa treaca o vreme pentru a se pune bazele relatiei ce are sa se infiripe, desigur, daca aceasta poate exista vreodata. Exista si cazuri in care prima vedere spune multe si succede deja mai mult de jumatate din ceea ce trebuie sa fie, dar astea sunt cazuri din ce in ce mai rare, tinand cont de societatea in care traim, iar cand acestea exista, deja nu sunt pure, una dintre cele doua persoane nefiind in totalitate sincera. Aici nu ma refer la o relatie amoroasa, asa cum presupun ca te-ai gandit, ci la o relatie pur si simplu, asa cum exista peste tot in jur. Societatea este influentata de nebunia in care se scalda fiecare om in parte de ani de zile, ajungand in punctul in care nimeni nu priveste realitatea concret, ajungand la ideea animalica “fiecare pentru el”. Intr-adevar, traim in jungla, in totalitate. Nu exista nici un semn de intrebare. Relatiile intre oameni sunt deja depasite. Nu suntem in stare sa pastram o linie continua, pozitiv valorica intre noi insine. De aceea orice nou inceput, reprezinta nu altceva decat un nou cosmar. Asa este inceputul de liceu, inceputul facultatii, inceputul unei relatii amoroase, inceputul vietii de noapte… Prima oara se termina intotdeauna prea repede, nici nu te gandesti la miscarile pe care le faci si reactiile pe care le ai, dar totusi le continui pentru ca ti se pare interesant. E o noua senzatie, intr-adevar. Totusi viata de liceu e frumoasa. O sa fie… mai tarziu un pic. O sa cunosti prima iubire, o sa intelegi ce inseamna cu adevarat distractia, probabil o sa te imbeti pentru prima oara…
-Eu n-as prea crede, raspunde sec Ioana.
-De ce?
-Nu sunt prea sociabila. Nu sunt genul de persoana pe care o poti avea aproape. Nu stiu din cauza cui o fi, dar nu am prea multi prieteni… De fapt, nu am niciunul.
-O sa ai. Nu gandi asa. Or sa se intample lucruri la care nu te-ai fii gandit vreodata. O sa faci lucruri pe care nu-ti imagineai ca o sa le faci. Pff… O sa vezi tu. Anii de liceu sunt chiar niste ani incredibili. Sunt multe chestii de spus, insa nu vreau sa iti stric surprizele vietii, si mai ales… e prea putin timp. Sunt pe fuga. Trebuie sa plec, dar o sa ne revedem. Iti garantez asta. Tine minte o chestie. Promiti ca daca te intreb data viitoare cand ne vom intalni iti vei aduce aminte?
-O sa incerc. Dar nu cred ca va mai fi vreo “data viitoare”. De fapt sunt sigura.
-Nu mai fii asa sigura! spune vocea zambind. Viata nu e o stiinta exacta.
-Daca tu zici… In fine. Spune-mi!
-Tu reprezinti cele doua zeitati despre care se vorbeste in religie. Dumnezeu si satana! Ele nu exista. Tu esti Dumnezeu, tu poti fi satana. Astfel, nu lasa pe nimeni sa te faca sa crezi ca nu meriti ceea ce tu iti doresti, pentru ca nimeni nu iti poate lua ceea ce tu deja ai, ceea ce tu deja detii.
Urmeaza un moment de liniste in care Ioana priveste in gol incercand sa memoreze cuvintele vocii necunoscute, timp dupa care persoana se ridica de pe canapea tragandu-si gheozdanul dupa ea.
-Acum eu trebuie sa plec, spune vocea. Du-te acasa, du-te la scoala. Totul va fi bine. Mizilul intr-adevar, este un oras urat, dar orice zona are partea ei placuta. E totusi casa ta. Si Ploiestiul e urat. Foarte urat… crede-ma! Am plecat. Vom mai vorbi. Pa.
Persoana dispare in capatul aleii ca o iluzie, lasand-o pe Ioana sa priveasca in gol urmarind teoriile ei. Intreaga discutie se derulase mult prea repede pentru a fi constientizata prea bine, numeroase intrebari facandu-si aparitia. Aproape ca uitase cum arata persoana necunoscuta ce ii alintase singuratea, uitase seninatatea vocii acesteia, zambetul larg si privirea blanda ce o cotropise in acele cateva minute. Singurul element ce ii ramase adanc imprimat in minte era vocea blanda si calda ce o invaluise inca de la inceput. Era rasunatoare, impunatoare, dar blajina, emanand doar caldura si intelegere.
Vreme de cateva minute, Ioana nu se misca de pe canapea, incercand sa revina la realitate, timp dupa care se ridica brusc, cautand persoana necunoscuta din priviri. Se invarti in loc de cateva ori, insa imaginea blajina ce o intampinase inca din momentul in care ajunsese in capatul bulevardului continua sa persiste.
Soseaua era in continuare aglomerata si zgomotoasa, canapelele goale, trotuarele pustii, natura se indrepta in continuare spre poarta hibernarii. Nici urma de vocea ce o intampinase mai devreme.
Compartimentul ales de tanara fata era singurul din cele incercate la care inca mai functiona usa plianta si, cel mai important lucru, era departe de primele compartimente ocupate.
Spre mirarea Ioanei, in acea dimineata, putina lume populase mijlocul de transport al CFR-ului, cele sase vagoane fiind intr-o proportie ridicata, goale. Micul peron al garii era gol, singurele siluete ce bantuiau prin acel perimetru fiind cele ale aurolacilor ce isi serveau micul dejun inhalat dintr-o punga de hartie.
Imaginea mizera, sunetul nonconformist (dar neplacut) al vagoanelor trase de locomotiva anemica, privirile aurolacilor de pe peron ce o fixau pe Ioana intr-un mod usor terifiant, sticla de plastic ce se tot lovea de picioarele fetei, praful si cojile de seminte ce se contopeau perfect, toate aceste elemente faceau totul ca fiind marginea extrema a non-civilizatiei, urmata indeaproape de usa catre o noua realitate, poate ceva mai placuta, mai frumos populata, mai pozitiv privita.
Ideea ii venise instantaneu, fara explicatie.
Vroia doar sa iasa din orasul acela nenorocit si fara sens. Nu gasea un motiv pentru a ramane in acele cateva ore pana la amiaza prin parcurile populate de oameni mai putin placuti, innotand in mizeria de nedescris a strazilor periferice, si privind la ipocrizia din jur. Prefera sa vada toate aceste elemente si intr-o alta zona, intr-o zona cu care era mai putin familiarizata. Bani de bilet gasise intr-unul din buzunarele gecii, maruntis ce probabil zacea acolo de cateva zile. La intoarcere avea sa vina cu “nasul”. De ce nu? Auzise ca era la moda in acele zile. Mai toata lumea apela la “nas”. Ea de ce nu ar face-o? Oricum, ce avea sa pateasca? Avea nici cincisprezece ani si nu iesea in evidenta decat prin uratenia ei specifica. Poate ca intr-un moment de criza, avea sa fie protejata de propria imagine.
In cateva minute, imaginile se derulau din ce in ce mai rapid, insa nu chiar atat de repede precum isi imaginase ea. Era pentru prima oara cand mergea cu trenul si nu avea deloc o senzatie placuta. Era un pic dezamagita.
“In filme… totul se misca mai repede in momentul in care priveai pe geamul compartimentului… Aici de ce nu e asa?”
Fara raspuns.
Ioana.
Din nou fara raspuns.
Nu avea nici cea mai mica idee cam cat avea sa dureze drumul pana in Ploiesti. Prea putin o interesa. Important e ca iesise dintre cladirile ghimpate ale Mizilului.
Trenul parcurge drumul pana in Gara de Sud a municipiului in aproximativ patruzeci de minute. Timpul paru ca trecuse destul de repede, in doar cateva clipe parcurse, Ioana trezindu-se pe peronul garii din Ploiesti, inconjurata de oameni total diferiti fata de cei printre care traise ea, la fel de intunecati, la fel de mizeri, la fel de trisit, insa ceva mai placuti si mult mai numerosi. Pentru cateva momente, Ioana avu impresia ca cei din jur o priveau lung, ca si cand ar fi mirosit ca era clandestina in acel oras.
Se opri vreme de cateva minute in loc, undeva in mijlocul peronului 1 al garii, privind cele doua holuri semi-intunecate ce dadeau in fata garii, spre o semnificativa aglomeratie; si o intrare in sala de asteptare, ce parea un pic cam pustie fata de restul ambientului. Canapelele rosii din plastic, asezate discontinuu pe langa peretii exteriori ai cladirii, erau pline cu fete necunoscute, curioase si apatice, ce fixau cu privirea trupul strain al tinerei fete, ce in acel moment se simtea incoltita de o serie de priviri spion, trimise poate de parintii ei.
Prostii.
Parintii ei sunt in totalitate dezinteresati de ea, asa ca nu ar avea de ce sa isi bata capul cu astfel de ganduri tampite. Erau pur si simplu niste romani get-beget carora le place sa inghita si sa cantareasca nemilos si nesimtit orice om ce iesea in evidenta cu ceva (in cazul acela, uimirea).
Ioana pasii pe unul dintre holurile semi-intunecate, alegand sa ocoleasca sala de asteptare care probabil era populata de doua, trei persoane rasfirate ce aveau sa o izbeasca de asemenea cu priviri ucigatoare.
Vroia sa ajunga in strada, sa se piarda in multime.
Aglomeratia centrului sudic al orasului Ploiesti o ametea, facand-o pe Ioana vreme de cateva minute sa ramana inmarmurita in fata garii de sud, privind pierduta aglomeratia de masini ce se claxonau si se injurau nervos pe sensurile bulevardului ce se pornea inca din sensul giratoriu format de un monument al eroilor (unul dintre numeroasele monumente din oras). Statia de autobuz din fata garii era mai putin populata, vreo trei, patru studenti se tot invarteau nervosi in acel perimetru in asteptarea autobuzului ce avea sa ii duca spre Universitate. Se vedea ca traseul respectiv intarzia sa apara.
Statia de autobuz de pe partea opusa, plasata ceva mai aproape de monument, era intr-adevar supra-populata. Numeroase trasee porneau din acea statie, si in acelasi timp, acestea se uneau cu alte cateva care duceau in directii aproximativ identice. Liceele din zona, autogara din apropiere, gara de sud feroviara, centrul comercial BIG si capatul bulevardului, faceau din zona sudica a orasului o adevarata zona de tranzitie umana, niciodata pustie, intotdeauna aglomerata.
Orasul nu parea un loc in care te puteai rataci, insa putea deveni foarte usor sufocant. Pentru tanara fata, trecerea de la Mizil la Ploiesti fusese cam brusca, aparent neplacuta, dar interesanta. Mizilul era cu mult mai mic, mult mai putin aglomerat, intr-adevar, agitat, insa nu exagerat, mult mai putin zgomots… pe cand Ploiestiul…
Trecu incet pe langa statia de autobuz din fata garii, aruncand priviri asupra studentilor agitati ce o ignorau in totalitate. Nu aveau deloc niste chipuri prea optimiste. Erau ganditori, mult prea ganditori. Probabil aveau vreun examen de dat in acea zi. Dar sesiunea… Nu era nici o sesiune in acea perioada. In clipa urmatoare, Ioana ajunge in capatul trecerii de pietoni, asteptand ca vreun sofer sa ii dea voie sa traverseze strada cu patru benzi, aprig circulata. Acest moment intarzia sa apara, ca si cand soferii nu o observau pe fata ce privea in stanga si in dreapta cu ochii sai mari si cenusii, facand pasi in fata si in spate nehotarati, incercand sa aleaga o clipa prielnica pentru a traversa. Nu era nici un semafor amplasat la acea trecere, chiar daca aceasta depasea doisprezece metri.
Probabil se vedea de la distanta ca fata nu calcase de prea multe ori prin Ploiesti. Parea cu adevarat picata din cer…
O frana brusca o trezi la realitate, apoi o privire taioasa o facu pe Ioana sa inteleaga ca este momentul in care ar putea traversa nenorocitele de patru benzi, acum stagnate. O Dacie rosie franase brusc, probabil soferul observand starea de neintelegere a fetei, facandu-i apoi semne nervoase sa treaca. Nu ii aruncase deloc o privire prietenoasa.
Parcurge trecerea, apoi statia aglomerata din fata sensului giratoriu, ajungand in final, in capatul Bulevardului Castanilor, loc in care lucrurile pareau ceva mai linistite. Desigur, soseaua era la fel de aglomerata, zgomotoasa, cu autoturisme ce accelerau si franau brusc, mergeau bara la bar, claxonau, injurau, totul pentru a patrunde linia defensiva a semafoarelor, ce pareau a fii amplasati impotriva nervilor umani. La ora aceea, bancile bulevardului erau in mare parte goale, doar cateva fiind atinse de un suflet ceva mai in varsta ce dorea sa isi linisteasca puterile ramase si gandurile aglomerate si imbatranite. Din cand in cand mai era cate un batran care statea privind in gol, tinand strans in mana lesa cainelui de companie, ca si cand i-ar fi fost frica, ca acesta sa nu plece, sa il lase in totalitate singur.
Ioana explora din priviri fiecare felie de realitate din jur.
Intreaga zona era acoperita de un colorit ciudat, un semn ca netura se pregatea de hibernare. Frunze, brate moarte ale castanilor ce acopereau bancile imprejmuite de castane, o verdeata ce parea ca paleste pe fiecare zi ce trecea, totul luminat de un soare cu dinti. Mergea in pas de plimbare, lovind cu pantofii ei negri natura moarta de la picioare, simtindu-se pentru prima oara “ne-privita” de ochii pustii ai celor din jur.
Se simtea pentru prima oara libera.
Se simtea linistita.
Era bine.
In sfarsit, secundele pareau ca trec mai repede ca pana atunci. In scurt timp, avea sa se intoarca acasa, iar o noua zi stupida avea sa se transforme in ceva mult mai interesant.
Se opreste la un moment dat pe o banca, ceva mai ferita de aglomeratia soselei ce traversa parcul de castani, incercand sa simta punctul maxim de extaz al noii realitati in care se scalda. Vroia sa simta o noua lume, vroia sa vada chipuri noi, vroia sa le compare cu realitatea de acasa.
Parcurge repede aleea spre dreapta, intinsa ca o ramificatie a trotuarului, oprindu-se pe banca de lemn, ce se vedea vopsita in urma cu multa vreme. Parea jilava, dar nu respingatoare. Isi incrucisa bratele si arunca priviri in jur cu placere. Era diferit de ceea ce vazuse pana atunci in Mizil. Era placut.
-Daca liceul l-am ales in Mizil, facultatea o voi face aici…
Vocea ei prinsese o nuanta ceva mai optimista, gandurile indreptandu-se spre imagini si momente aparent viitoare, pe care imaginatia i le daruia, in speranta de a scapa de evenimente morbide ce o cotropisera atata amar de vreme. Isi privi incheieturile mainilor si zambi. Nu era un zambet ironic, era un zambet ceva mai optimist.
-Asa ceva nu se va mai intampla.
Isi atinge bandajele, revazand momentele opace ce le traise in secunda in care isi crestase venele.
-Va fi bine.
Niciodata nu spusese acest lucru. Era pentru prima oara.
Va fi bine.
Va fi bine.
Repeta in minte cuvintele cu daruire, crezand cu adevarat in ele.
-Ce faci? Vorbesti singura?
Vocea ce se auzi o facu pe Ioana sa tresara si sa isi indrepte privirea catre trupul ce o asaltase cu o intrebare vorbita suav, chiar placuta. Fiinta ce se desfasura in fata ei, la mai putin de doi metri distanta, o privea pe tanara fata zambind, usor amuzata. Pentru cateva clipe, o facut pe Ioana sa simta un aer protector din partea vocii necunoscute.
Ioana se rosi si raspunde incurcata, incercand sa zambeasca.
-Nu… Cred ca am gandit cu voce tare. Cred…
Isi pune in cap o intrebare ciudata, nemaifiind atat de sigura de faptul ca ultimele doua fraze si le repetase in gand.
-Mie asa mi s-a parut. Dar e in regula, toti mai facem asta cateodata. Mai ales cand credem ca suntem singuri, spune vocea asezandu-se neinvitata langa Ioana pe banca invechita. Chiar si eu mai fac asta cateodata. Uneori nu iti dai seama daca esti cu adevarat singur, si incerci sa te autocompatimesti, pentru ca pana si cea mai pesimista si pierduta persoana stie ca porpriul psihic este cea mai puternica arma pe care o detine, capabila sa doboare absolut orice in jur. Poate ca asta ne face teama sa dispara in momente cheie, in care trebuie sa reactionam atent, inca in liniile acceptabile ale legilor morale.
Ioana privi incurcata persoana necunoscuta de langa ea, incercand sa ii inteleaga cuvintele si sa isi gaseasca urmatoarea miscare. Pentru moment i se facu frica, insa realiza ca privirea ei era prea blanda pentru a ataca. Incerca sa se linisteasca, insa pe exterior isi afisa teama bine proptita in subconstient.
-Nu te rusina, continua vocea. E in regula. Te inteleg perfect. De unde esti?
-De unde sunt?
-Se vede ca nu esti din Ploiesti.
-De ce? Ce e chiar asa de evident?
-Pentru mine e. Te-am vazut din momentul in care ai aparut in fata garii. Erai pierduta…
Un nou sentiment de teama incolti inversunat in sufletul Ioanei.
-M-ai urmarit?
-Stiam eu ca ma vei intelege gresit. Daca as raspunde afirmativ? Ce ai zice? Cum ai reactiona?
Ioana nu raspunde.
-Ti-e frica de mine, nu? continua vocea.
-Nu.
-Nu minti. Stiu asta. Ti-e frica de mine, si noi sentimente de insecuritate incoltesc in sufletul tau. Stiu ca ti-e frica de mine. Nu minti ca nu-si are rostul. Minciuna… Hmm… Minciuna nu rezolva nimic. Intotdeauna e bine sa spui lucrurilor pe nume, fara sa imprejmuiesti adevarul cu ganduri oarbe si fara strop de adevar. Iti este frica de mine. Deci… Cum ai reactiona daca ti-as spune ca te-am urmarit?
-Nu stiu. Probabil m-as ridica si as fugi…
-Cu ce te-ar ajuta asta?
-Trebuie sa existe pe aici un jandarm sau vreun politist comunitar.
-Esti sigura?
-Nu exista?
-Nu esti din orasul asta. Esti noua aici. Poate ca in Ploiesti oamenii legii stau ascunsi in carapacea lor. Nu-i asa ca te intrebi de ce esti linistita aici?
-Ba da.
-Eh, poate pentru asta. Pentru ca lumea e dresata sa stea linistita, astfel nu e nevoie de oameni ai legii in unele zone ale orasului. Dar totusi, persoane ca mine, exista. Mai rar, dar exista. Poate ca sunt o persoana obsedata de existenta unor oameni pierduti. Poate ca deja pregatesc ceva pentru tine, si nu e neaparat ceva placut. Poate ca o sa ai o surpriza cand ma vei cunoaste cu adevarat. Poate stiu prea multe despre tine si vreau sa aflu mai multe. M-am asezat neinvitata. Inseamna ca ceva talent in abordare am. Ce zici? Crezi ca am? Cine crezi ca sunt?
Ioana facu o miscare brusca incercand sa se ridice de pe canapea, insa vocea o prinde cu mainile sale incordate tinand-o in loc.
-Glumeam. Nu te speria, spune ea.
Ioana o priveste cu ochii sai speriati si senini.
-Am fost in acelasi tren cu tine. Am coborat in gara de sud si te-am vazut pierduta, mai ales la trecerea de pietoni, unde chiar erai agitata. Am avut niste treaba prin zona, si acum ma indrept pentru a-mi rezolva alte probleme personale. Si in trecere, uite ca te-am vazut pe canapeaua asta vorbind singura. Si am zis sa intru in vorba cu tine. Imi cer scuze daca te-am speriat. Nu am vrut. Glumeam cu tine.
-Nu a fost o gluma tocmai placuta…
-Stiu. Dar nu m-am putut abtine. Eh, varsta! O sa intelegi tu!
-Sa inteleg ca nici tu nu esti din oras? intreaba Ioana reluandu-si locul pe canapea.
-Da. Nu sunt de aici, dar cunosc Ploiestiul ca pe buzunarul meu. Sunt copilul de incredere a lu’ tata si ma pune sa ii fac tot felul de servicii. El e cu slujba lui idioata, dar banoasa, trebuie sa recunosc, tine intreaga familie in picioare, si nu prea are timp sa se ocupe de elementele birocratice. Si ma mai trimite pe mine sa platesc cate o factura ori sa am grija de cine stie ce acte… Nu am varsta necesara, dar m-am invatat, si am grija de tot ce tine de “jurisfictia” mea. Si cunosc orasul destul de bine… Totusi, nu-mi vine sa cred ca te-am speriat la gluma mea de mai devreme.
-Este pentru prima oara cand vin in Ploiesti de una singura si nu am apucat sa ma izbesc de lucrurile din jur. Nu prea sunt plimbata… si probabil nu vad lucrurile asa cum ar trebui.
-Nu trebuie sa fii plimbata. Lucrurile pe care orice om trebuie sa le traiasca, le va simti fie pozitive, fie negative, fara ajutorul nimanui. Nu trebuie sa te bazezi pe nimeni pentru a te maturiza. Asta oricum se va intampla, fie ca vrei, fie ca nu. Si crede-ma, nimeni din jurul tau nu trebuie sa te aiba in puf pentru a te proteja sau stiu eu. Lucrurile programate nu au logica si nu sunt bune de nimic. Exista o lume paralela pe care noi nu trebuie sa o deranjam. Cursul vietii nu trebuie schimbat.
-Ai o gandire profunda...
-Sunt o persoana ce a fost invatata sa filosofeze orice actiune ori existenta. In fine. Acum asta mai putin conteaza. Nu vreau sa te plictisesc cu ideile mele. Sunt multe de discutat din punctul asta de vedere. Tu…? Cati ani ai?
-Cincisprezece.
-Multi inainte!
-Multumesc, asemenea.
-Sa inteleg ca esti in primul an de liceu, nu?
-Da, raspunde Ioana cu o voce pierduta, incercand sa evite contactul privirilor.
-Nu a inceput deloc bine liceul, nu?
Ioana nu raspunde.
-Inteleg, continua vocea intelegand ca privirea ei o stanjeneste pe Ioana. Eh, nu trebuie sa disperi. Asa se intampla in general. Oamenii nu se pot intelege din primul moment in care acestia se cunosc. Trebuie sa treaca o vreme pentru a se pune bazele relatiei ce are sa se infiripe, desigur, daca aceasta poate exista vreodata. Exista si cazuri in care prima vedere spune multe si succede deja mai mult de jumatate din ceea ce trebuie sa fie, dar astea sunt cazuri din ce in ce mai rare, tinand cont de societatea in care traim, iar cand acestea exista, deja nu sunt pure, una dintre cele doua persoane nefiind in totalitate sincera. Aici nu ma refer la o relatie amoroasa, asa cum presupun ca te-ai gandit, ci la o relatie pur si simplu, asa cum exista peste tot in jur. Societatea este influentata de nebunia in care se scalda fiecare om in parte de ani de zile, ajungand in punctul in care nimeni nu priveste realitatea concret, ajungand la ideea animalica “fiecare pentru el”. Intr-adevar, traim in jungla, in totalitate. Nu exista nici un semn de intrebare. Relatiile intre oameni sunt deja depasite. Nu suntem in stare sa pastram o linie continua, pozitiv valorica intre noi insine. De aceea orice nou inceput, reprezinta nu altceva decat un nou cosmar. Asa este inceputul de liceu, inceputul facultatii, inceputul unei relatii amoroase, inceputul vietii de noapte… Prima oara se termina intotdeauna prea repede, nici nu te gandesti la miscarile pe care le faci si reactiile pe care le ai, dar totusi le continui pentru ca ti se pare interesant. E o noua senzatie, intr-adevar. Totusi viata de liceu e frumoasa. O sa fie… mai tarziu un pic. O sa cunosti prima iubire, o sa intelegi ce inseamna cu adevarat distractia, probabil o sa te imbeti pentru prima oara…
-Eu n-as prea crede, raspunde sec Ioana.
-De ce?
-Nu sunt prea sociabila. Nu sunt genul de persoana pe care o poti avea aproape. Nu stiu din cauza cui o fi, dar nu am prea multi prieteni… De fapt, nu am niciunul.
-O sa ai. Nu gandi asa. Or sa se intample lucruri la care nu te-ai fii gandit vreodata. O sa faci lucruri pe care nu-ti imagineai ca o sa le faci. Pff… O sa vezi tu. Anii de liceu sunt chiar niste ani incredibili. Sunt multe chestii de spus, insa nu vreau sa iti stric surprizele vietii, si mai ales… e prea putin timp. Sunt pe fuga. Trebuie sa plec, dar o sa ne revedem. Iti garantez asta. Tine minte o chestie. Promiti ca daca te intreb data viitoare cand ne vom intalni iti vei aduce aminte?
-O sa incerc. Dar nu cred ca va mai fi vreo “data viitoare”. De fapt sunt sigura.
-Nu mai fii asa sigura! spune vocea zambind. Viata nu e o stiinta exacta.
-Daca tu zici… In fine. Spune-mi!
-Tu reprezinti cele doua zeitati despre care se vorbeste in religie. Dumnezeu si satana! Ele nu exista. Tu esti Dumnezeu, tu poti fi satana. Astfel, nu lasa pe nimeni sa te faca sa crezi ca nu meriti ceea ce tu iti doresti, pentru ca nimeni nu iti poate lua ceea ce tu deja ai, ceea ce tu deja detii.
Urmeaza un moment de liniste in care Ioana priveste in gol incercand sa memoreze cuvintele vocii necunoscute, timp dupa care persoana se ridica de pe canapea tragandu-si gheozdanul dupa ea.
-Acum eu trebuie sa plec, spune vocea. Du-te acasa, du-te la scoala. Totul va fi bine. Mizilul intr-adevar, este un oras urat, dar orice zona are partea ei placuta. E totusi casa ta. Si Ploiestiul e urat. Foarte urat… crede-ma! Am plecat. Vom mai vorbi. Pa.
Persoana dispare in capatul aleii ca o iluzie, lasand-o pe Ioana sa priveasca in gol urmarind teoriile ei. Intreaga discutie se derulase mult prea repede pentru a fi constientizata prea bine, numeroase intrebari facandu-si aparitia. Aproape ca uitase cum arata persoana necunoscuta ce ii alintase singuratea, uitase seninatatea vocii acesteia, zambetul larg si privirea blanda ce o cotropise in acele cateva minute. Singurul element ce ii ramase adanc imprimat in minte era vocea blanda si calda ce o invaluise inca de la inceput. Era rasunatoare, impunatoare, dar blajina, emanand doar caldura si intelegere.
Vreme de cateva minute, Ioana nu se misca de pe canapea, incercand sa revina la realitate, timp dupa care se ridica brusc, cautand persoana necunoscuta din priviri. Se invarti in loc de cateva ori, insa imaginea blajina ce o intampinase inca din momentul in care ajunsese in capatul bulevardului continua sa persiste.
Soseaua era in continuare aglomerata si zgomotoasa, canapelele goale, trotuarele pustii, natura se indrepta in continuare spre poarta hibernarii. Nici urma de vocea ce o intampinase mai devreme.
vineri, 21 mai 2010
Atingerea frumoasei adormite
Ai fost atingerea ce mi-a macinat realitatea din care m-am trezit buimac...
Apoi ne-am impreunat mainile si am alergat...
...peste scalpul unei vite de vie,
...intr-un strigat de argint,
...alunecand pe margarina de zahar,
...ne oprim si radem la acea comedie anemica,
...ce se invarte intr-un singur ochi tulbure,
...Ne trezim razand prostesc, dar fermecator,
...apoi ne sarutam in praf de sticla cuprinsi de acelasi dor.
Apoi ne-am impreunat mainile si am alergat...
...peste scalpul unei vite de vie,
...intr-un strigat de argint,
...alunecand pe margarina de zahar,
...ne oprim si radem la acea comedie anemica,
...ce se invarte intr-un singur ochi tulbure,
...Ne trezim razand prostesc, dar fermecator,
...apoi ne sarutam in praf de sticla cuprinsi de acelasi dor.
marți, 13 aprilie 2010
Contur de Hartie (fragment)
1
Doar in visele sale a sarutat-o…
Niciodata nu a atins-o, niciodata nu a tinut-o de mana, niciodata nu i-a simtit buzele aproape ori respiratia la nivelul pieptului.
Dupa atatea vise, dupa atata amar de vreme, ale lor buze s-au inconvoiat, atingandu-se pentru prima… si ultima oara. O alta dimensiune s-a deschis, intreaga realitate transformandu-se in acel vis pentru care el traia de atatia ani. Si-a lasat sufletul ca sclav pentru prezenta si existenta ei, incercand pentru tot posibilul sa ajunga cea mai importanta persoana din viata fetei.
Acel sarut insa, acea atingere, acea prezenta, toate au fost mult prea scurte.
Se iubeau.
Chiar si cand cerul era innorat ei reprezentau cele doua stele ce intotdeauna vor straluci mai puternic decat orice raza a Soarelui.
Cu toate astea… orice minune dureaza trei zile.
Vocea ei rasuna perfect in orice circumstanta, insa ale lui vorbe niciodata nu au patruns in sufletul fetei. Fecioara din el il impiedica sa arate ceea ce simtea, ceea ce dorea sa creeze alaturi de ea. Pentru prima data, sufletele pereche isi dovedeau existenta.
Cicatricile din trecut insa… nu aveau sa treaca niciodata.
Decaderea acelui inger avea sa isi faca simtita prezenta chiar si in aceasta idila.
Desi visele lui se amplificasera, conducandu-i mintea catre noi ipostaze de genul “pentru totdeauna impreuna”, realitatea ii arata altceva. Moartea ei i-a demonstrat ca nu trebuie intotdeauna ca doi oameni sa se iubeasca pentru a ramane impreuna. Sunt si alti factori ce pot influenta acea legatura oricat de puternica ar fi ea.
Nu a fost de fata atunci cand ea a alunecat catre lumea celor drepti, insa a fost prezent atunci cand s-a aruncat peste sicriul ei prima lopata de pamant. A privit totul cu incetinitorul incercand sa nu se prabuseasca alaturi de ea (chiar daca asta si-ar fi dorit). I-a jurat credinta si de atunci nici-o alta pereche de buze nu l-a mai atins. Nici-o alta privire nu l-a mai desenat. Nici-o alta mana nu l-a mai mangaiat. Nici-un alt trup nu a mai dansat alaturi de el. Nici-o alta voce nu i-a mai luminat fiecare dimineata. Nici-o alta prezenta nu s-a mai aflat peste crestetul aurei sale.
Urmatoarele vise… cosmarul cel de-apoi.
Trupul ei zdrobit se afla intins in neant asteptand ca soferul drumului catre judecata sa isi faca aparitia.
El, isi facu aparitia (ceva cam tarziu…) prinzand un ultim firicel de sange ce se scurgea din coltul gurii ei. Acele buze… Acei ochi… acum erau inchisi si morti.
Se prabusi in genunchi langa trupul sau, simtindu-si ochii iesind din orbite. Isi simti membrele facute din gelatina, iar creierul ii intrase in colaps. Inima ii batea din ce in ce mai puternic, iar bratele incepura a-i tremura. Mimeaza cateva atingeri peste trupul ei, apoi privi haotic in jurul sau, in camera devastata.
Pe coltul biroului, undeva langa tastatura computerului care inca functiona, zacea intinsa o poza ceva mai veche ce contura chipul ei… zambind.
El o ia cu mainile tremurand, privind-o cu ochii bulbucati, iesiti nebuneste din orbite. Intr-unul din colturile acesteia, doua picaturi de sange zaceau asteptand sa se uneasca intr-o pata rosiatica. Baiatul le atinge cu varful degetelor si, in tendinta de a le sterge le intinde pe intreg coltul pozei, formand o roseaţă mazgalita pe un fundal incert.
Era singura poza pe care o putea avea cu ea.
Cu mainile tremurand baga poza in buzunarul de la piept al gecii de piele, apoi se ridica si pasi afara din camera cu aceeasi privire paranoica, lasand cadavrul in mijlocul camerei, asteptand ca medicii legisti si fortele de ordine sa isi faca aparitia. Cu vocea tremurand isi soptea mergand:
-Aceasta despartire niciodata nu a existat… Aceasta despartire niciodata nu a existat… Aceasta…
Doar in visele sale a sarutat-o…
Niciodata nu a atins-o, niciodata nu a tinut-o de mana, niciodata nu i-a simtit buzele aproape ori respiratia la nivelul pieptului.
Dupa atatea vise, dupa atata amar de vreme, ale lor buze s-au inconvoiat, atingandu-se pentru prima… si ultima oara. O alta dimensiune s-a deschis, intreaga realitate transformandu-se in acel vis pentru care el traia de atatia ani. Si-a lasat sufletul ca sclav pentru prezenta si existenta ei, incercand pentru tot posibilul sa ajunga cea mai importanta persoana din viata fetei.
Acel sarut insa, acea atingere, acea prezenta, toate au fost mult prea scurte.
Se iubeau.
Chiar si cand cerul era innorat ei reprezentau cele doua stele ce intotdeauna vor straluci mai puternic decat orice raza a Soarelui.
Cu toate astea… orice minune dureaza trei zile.
Vocea ei rasuna perfect in orice circumstanta, insa ale lui vorbe niciodata nu au patruns in sufletul fetei. Fecioara din el il impiedica sa arate ceea ce simtea, ceea ce dorea sa creeze alaturi de ea. Pentru prima data, sufletele pereche isi dovedeau existenta.
Cicatricile din trecut insa… nu aveau sa treaca niciodata.
Decaderea acelui inger avea sa isi faca simtita prezenta chiar si in aceasta idila.
Desi visele lui se amplificasera, conducandu-i mintea catre noi ipostaze de genul “pentru totdeauna impreuna”, realitatea ii arata altceva. Moartea ei i-a demonstrat ca nu trebuie intotdeauna ca doi oameni sa se iubeasca pentru a ramane impreuna. Sunt si alti factori ce pot influenta acea legatura oricat de puternica ar fi ea.
Nu a fost de fata atunci cand ea a alunecat catre lumea celor drepti, insa a fost prezent atunci cand s-a aruncat peste sicriul ei prima lopata de pamant. A privit totul cu incetinitorul incercand sa nu se prabuseasca alaturi de ea (chiar daca asta si-ar fi dorit). I-a jurat credinta si de atunci nici-o alta pereche de buze nu l-a mai atins. Nici-o alta privire nu l-a mai desenat. Nici-o alta mana nu l-a mai mangaiat. Nici-un alt trup nu a mai dansat alaturi de el. Nici-o alta voce nu i-a mai luminat fiecare dimineata. Nici-o alta prezenta nu s-a mai aflat peste crestetul aurei sale.
Urmatoarele vise… cosmarul cel de-apoi.
Trupul ei zdrobit se afla intins in neant asteptand ca soferul drumului catre judecata sa isi faca aparitia.
El, isi facu aparitia (ceva cam tarziu…) prinzand un ultim firicel de sange ce se scurgea din coltul gurii ei. Acele buze… Acei ochi… acum erau inchisi si morti.
Se prabusi in genunchi langa trupul sau, simtindu-si ochii iesind din orbite. Isi simti membrele facute din gelatina, iar creierul ii intrase in colaps. Inima ii batea din ce in ce mai puternic, iar bratele incepura a-i tremura. Mimeaza cateva atingeri peste trupul ei, apoi privi haotic in jurul sau, in camera devastata.
Pe coltul biroului, undeva langa tastatura computerului care inca functiona, zacea intinsa o poza ceva mai veche ce contura chipul ei… zambind.
El o ia cu mainile tremurand, privind-o cu ochii bulbucati, iesiti nebuneste din orbite. Intr-unul din colturile acesteia, doua picaturi de sange zaceau asteptand sa se uneasca intr-o pata rosiatica. Baiatul le atinge cu varful degetelor si, in tendinta de a le sterge le intinde pe intreg coltul pozei, formand o roseaţă mazgalita pe un fundal incert.
Era singura poza pe care o putea avea cu ea.
Cu mainile tremurand baga poza in buzunarul de la piept al gecii de piele, apoi se ridica si pasi afara din camera cu aceeasi privire paranoica, lasand cadavrul in mijlocul camerei, asteptand ca medicii legisti si fortele de ordine sa isi faca aparitia. Cu vocea tremurand isi soptea mergand:
-Aceasta despartire niciodata nu a existat… Aceasta despartire niciodata nu a existat… Aceasta…
Trup de Sticla (fragment)
1
“Vino cât mai repede la mine, te rog!”
O parte din ultimele ei cuvinte.
Fără sens… Fără oprire… Totalmente repetate.
“Vino cât mai repede la mine, te rog!”
“Nu-mi vine să cred ce se întâmplă, e un coşmar!”
“Deja am început să tremur…”
Şi a continuat.
“Vino, te rog!”
Iar eu m-am dus…
2
-Vino cât mai repede la mine, te rog! îi ziceam cu vocea tremurând şi cu doze de lacrimi gata să iasă în văzul lumii.
Priveam monitorul computerului şi încercam să mă fac să cred că nu este adevărată acea pală a realităţii. Chiar de mi se demonstra contrariul… acel demon nu avea nici-un drept să vină după mine.
Totuşi o făcea.
-Vino cât mai repede la mine, te rog!
Tot repetam.
Iar el se chinuia să înţeleagă reacţia mea, deşi era aproape imposibil, pentru că nu făceam altceva decât să repet nişte cuvinte ca o poruncă, dupa o discuţie, aparent, fără importanţă, legată de o persoană ce nu trebuia să ajungă din nou la mine.
-Nu-mi vine să cred ce se întâmplă, e un coşmar…
-Linişteşte-te! Într-o jumătate de oră sunt la tine!
“Sper ca o jumătate de oră să nu fie prea mult…”
-Deja am început să tremur…
Eu tot repetam tremurând cuvinte fără sens, iar el a închis telefonul apucând drumul către apartamentul meu.
Eu continuam să repet…
El nu mă mai putea auzi.
3
Îşi cumpărase acei tenişi negri de curând. Îi găsise undeva la reduceri şi nu vroia să rateze ocazia. Aparţineau unei firme destul de bune, cunoscute în acel oraş în care moda mai în fiecare perioadă o lua razna, trecând cu uşurinţă de la o stare la alta, cu sau fără explicaţie. Nu conta dacă te prinde ceea ce porţi, important e să ai şi tu acel tip de blugi pe care cel de lângă îl poartă, sau îţi expui aceeaşi combinaţie dintr-o şapcă şi o cămaşă în carouri precum ai văzut tu la un gagiu în troleu.
El, chiar dacă nu făcea parte din categoria celor care se modeleaza dupa cum bate vântul prin magazinele oraşului, făcuse o pasiune pentru acel tip de tenişi. Aveau o formă diferită, iar modelele erau pe departe cele mai bune din oraş.
Talpa neagră a tenişilor se lipi de la primi paşi făcuţi în cameră, peste balta formată de lichidul alb şi vâscos scurs dintr-o cutie de lapte ce probabil picase de pe noptiera din apropierea uşii.
Muzica încă mai dansa în interiorul camerei luminate puternic de Soarele ce clipocea feroce undeva în dreptul ferestrei, ca şi când era destinat ca tânărul să vadă întreaga imagine macabră ce se autodesena la doar caţiva paşi de el. Veioza avea arborele spart, aruncată undeva într-un colţ de cameră, cu cablul acumulator târât după ea. În mijlocul camerei se afla o pernă cu îmbrăcătura sfâşâiată, iar lângă aceasta bucăţi dintr-un pahar ce avuse ceva lichid în el în momentul impactului cu şifonierul, care şi el părea destul de răvăşit.
În pat, printre aşternuturile deranjate, se întindea trupul ei neînsufleţit.
Avea ochii goi şi înroşiţi, buzele pierdute de culoare, iar în jurul gâtului se formase o pată vânătă ce parcă modela două palme. Mâna dreaptă îi atârna nefiresc, degetele-i atingând podeaua.
În acea cameră se dăduse o adevărată luptă, iar totul se finalizase prin strangularea tinerei brunete cu ochi de turcoaz ai cărei ochelari de vedere zăceau sparţi undeva alături.
1
Norul cenuşiu ce se abătuse asupra oraşului în acea dimineaţă părea că va persista câteva zile bune. Soarele părea inexistent în spatele acelui fundal, iar temperatura scăzuse vizibil din momentul în care un vânt rece adia uşor printre braţele copacilor ce începeau să se golească de frunze.
Ploaia mocănească ce se scurgea către treptele pământului, izbea puternic formele descoperite, creând o simfonie greu de ignorat.
Toamna îşi intrase în drepturi.
Toamna…
E toamnă…
În iarnă avea să se împlinească un an.
-Un an…
Tânărul îşi fixase ochii asupra pozei în urmă cu jumătate de oră, înainte ca vremea să se înrăutăţească. Nu îşi luase umbrela la el, şi deşi ploaia îl deranja destul de tare, nu se putea convinge să plece din faţa mormântului fostei sale iubite.
“Vino cât mai repede la mine, te rog!”
O parte din ultimele ei cuvinte.
Fără sens… Fără oprire… Totalmente repetate.
“Vino cât mai repede la mine, te rog!”
“Nu-mi vine să cred ce se întâmplă, e un coşmar!”
“Deja am început să tremur…”
Şi a continuat.
“Vino, te rog!”
Iar eu m-am dus…
2
-Vino cât mai repede la mine, te rog! îi ziceam cu vocea tremurând şi cu doze de lacrimi gata să iasă în văzul lumii.
Priveam monitorul computerului şi încercam să mă fac să cred că nu este adevărată acea pală a realităţii. Chiar de mi se demonstra contrariul… acel demon nu avea nici-un drept să vină după mine.
Totuşi o făcea.
-Vino cât mai repede la mine, te rog!
Tot repetam.
Iar el se chinuia să înţeleagă reacţia mea, deşi era aproape imposibil, pentru că nu făceam altceva decât să repet nişte cuvinte ca o poruncă, dupa o discuţie, aparent, fără importanţă, legată de o persoană ce nu trebuia să ajungă din nou la mine.
-Nu-mi vine să cred ce se întâmplă, e un coşmar…
-Linişteşte-te! Într-o jumătate de oră sunt la tine!
“Sper ca o jumătate de oră să nu fie prea mult…”
-Deja am început să tremur…
Eu tot repetam tremurând cuvinte fără sens, iar el a închis telefonul apucând drumul către apartamentul meu.
Eu continuam să repet…
El nu mă mai putea auzi.
3
Îşi cumpărase acei tenişi negri de curând. Îi găsise undeva la reduceri şi nu vroia să rateze ocazia. Aparţineau unei firme destul de bune, cunoscute în acel oraş în care moda mai în fiecare perioadă o lua razna, trecând cu uşurinţă de la o stare la alta, cu sau fără explicaţie. Nu conta dacă te prinde ceea ce porţi, important e să ai şi tu acel tip de blugi pe care cel de lângă îl poartă, sau îţi expui aceeaşi combinaţie dintr-o şapcă şi o cămaşă în carouri precum ai văzut tu la un gagiu în troleu.
El, chiar dacă nu făcea parte din categoria celor care se modeleaza dupa cum bate vântul prin magazinele oraşului, făcuse o pasiune pentru acel tip de tenişi. Aveau o formă diferită, iar modelele erau pe departe cele mai bune din oraş.
Talpa neagră a tenişilor se lipi de la primi paşi făcuţi în cameră, peste balta formată de lichidul alb şi vâscos scurs dintr-o cutie de lapte ce probabil picase de pe noptiera din apropierea uşii.
Muzica încă mai dansa în interiorul camerei luminate puternic de Soarele ce clipocea feroce undeva în dreptul ferestrei, ca şi când era destinat ca tânărul să vadă întreaga imagine macabră ce se autodesena la doar caţiva paşi de el. Veioza avea arborele spart, aruncată undeva într-un colţ de cameră, cu cablul acumulator târât după ea. În mijlocul camerei se afla o pernă cu îmbrăcătura sfâşâiată, iar lângă aceasta bucăţi dintr-un pahar ce avuse ceva lichid în el în momentul impactului cu şifonierul, care şi el părea destul de răvăşit.
În pat, printre aşternuturile deranjate, se întindea trupul ei neînsufleţit.
Avea ochii goi şi înroşiţi, buzele pierdute de culoare, iar în jurul gâtului se formase o pată vânătă ce parcă modela două palme. Mâna dreaptă îi atârna nefiresc, degetele-i atingând podeaua.
În acea cameră se dăduse o adevărată luptă, iar totul se finalizase prin strangularea tinerei brunete cu ochi de turcoaz ai cărei ochelari de vedere zăceau sparţi undeva alături.
1
Norul cenuşiu ce se abătuse asupra oraşului în acea dimineaţă părea că va persista câteva zile bune. Soarele părea inexistent în spatele acelui fundal, iar temperatura scăzuse vizibil din momentul în care un vânt rece adia uşor printre braţele copacilor ce începeau să se golească de frunze.
Ploaia mocănească ce se scurgea către treptele pământului, izbea puternic formele descoperite, creând o simfonie greu de ignorat.
Toamna îşi intrase în drepturi.
Toamna…
E toamnă…
În iarnă avea să se împlinească un an.
-Un an…
Tânărul îşi fixase ochii asupra pozei în urmă cu jumătate de oră, înainte ca vremea să se înrăutăţească. Nu îşi luase umbrela la el, şi deşi ploaia îl deranja destul de tare, nu se putea convinge să plece din faţa mormântului fostei sale iubite.
14
In capitolul paisprezece
Dupa paisprezece zile
Si alte paisprezece luni de chinuri
Cei doi se vor intalni si contopi in paisprezece sarutari
Paisprezece strangeri de mana
Paisprezece priviri
In tot paisprezece cuvinte de iubire
Pentru doar paisprezece perioade inexplicabile
Dar paisprezece treceri timpurii de la un subiect la altul
Pentru ca paisprezece sa se dovedeasca a fi
Numarul ce uneste aceste paisprezece dorinte
Si paisprezece idei
Dupa paisprezece iubiri
In paisprezece randuri
Dupa paisprezece zile
Si alte paisprezece luni de chinuri
Cei doi se vor intalni si contopi in paisprezece sarutari
Paisprezece strangeri de mana
Paisprezece priviri
In tot paisprezece cuvinte de iubire
Pentru doar paisprezece perioade inexplicabile
Dar paisprezece treceri timpurii de la un subiect la altul
Pentru ca paisprezece sa se dovedeasca a fi
Numarul ce uneste aceste paisprezece dorinte
Si paisprezece idei
Dupa paisprezece iubiri
In paisprezece randuri
joi, 18 februarie 2010
Intr-o alta camera de camin
Adormise prea devreme in acea seara, undeva pe la opt si jumatate. Stia dinainte sa adoarma ca avea sa se trezeasca in miez de noapte, asa ca se pregatise dinainte pentru o trezire ceva mai alinata. Pornise radioul ce zacea pe noptiera inalta dintre paturi, alegand un post preferat pe care se baga muzica buna, deschise jaluzelele pentru a lasa lumina stalpilor de iluminare din indepartare sa patrunda catusi de putin, stinge lumina in camera apoi se cufunda intr-un somn deocheat si destul de adanc.
Se simtea obosita, nu mai dormise de ceva vreme, iar zilele pe care tocmai le avuse fusesera destul de agitate.
Alergase incolo si incoace dupa cursuri si alte proiecte pentru examenele ce aveau sa urmeze. Era la jumatatea sesiunii, insa oboseala se asezase pe umerii ei mai puternic decat oricand altcandva.
Incheiase convorbirea cu iubitul sau mai devreme ca niciodata in acea seara, explicandu-i situatia in care se simtea aflata. Baiatul intelesese luand parte in ultima vreme la insomniile iubitei sale.
In mijloc de noapte insa, ochii ei se deschisesera…
Dintr-un aprig cosmar (pe care ea nu il putea intelege), somnul ei se destrama, fiind invins fara doar si poate, fara drept de apel. Se zvarcoli de cateva ori in pat, apoi se ridica in capul oaselor, cautand cu privirea o cana cu apa prin apropierea patului.
-Niciuna… De ce intotdeauna niciuna…
Bombani.
Apoi se ridica pentru a-si scoate o sticla de apa din frigider, pe fundalul unei muzici placute ce rasuna in surdina in difuzoarele radio-casetofonului de pe noptiera. In paralel, zumzaitul frigiderului voala intreaga imagine auditiva.
Fata lua cateva inghitituri din paharul pe care tocmai il umpluse cu apa rece, apoi orbecai inapoi catre pat.
Se uita la ceasul de pe ecranul telefonului imobil si stramba din nas.
-Doua jumate’?
Ofta, apoi se intinde tragandu-si patura peste trupul slabit si inca obosit. Inchide ochii in asteptarea unui nou val de somn, cufundand totul in intuneric.
Stalpii de iluminare aruncau cu greu raze de lumina artificiala in interiorul incaperii fetei, doar cat sa poti orbecai fara sa te lovesti de nimic in drum, insa pentru a dormi, era indeajuns.
Fata isi strange pleoapele in speranta ca astfel un mic firicel de somn o va cuprinde.
Brusc insa, in intunericul in care ea innota, o bila de lumina ii trecu prin fata ochilor inchisi, raza pe care fata o observa. Oricine ar fi observat-o in acel intuneric chiar si cu ochii inchisi… In clipa urmatoare, muzica radioului se distorsiona, iar frigiderul se opri din zumzait ca si cand ar fi fost scos din priza. Semnalul postului de radio era vizibil bruiat, ca si stalpii de iluminare care incepura a palpai pe intreaga suprafata ce inconjura caminul.
Fata deschide ochii brusc si incepu sa tremure.
In camera nu era nimic, dar era sigur ca vazuse o pacla de lumina trecand prin semi-intunericul dens din jur.
Iar radioul de ce o luase razna? Chiar in acel moment…?
Coincidenta?
Atunci ce il bruia?
Cu o miscare brusca, fata scoate radioul din priza, asteptand ca irealitatea sa isi faca urmatoarea mutare.
O liniste totala se lasa in incapere.
Fata se tranti in pat, ghemuindu-se si ramanand cu ochii mari aruncati peste tot in jur. Orice aparitie ar fi derutat-o indeajuns cat sa aiba un soc total.
Un ciocanit puternic se auzi apoi in usa, brusc si sec, asa cum nu ar fi trebuit in acel moment.
Fata tresare, impietrita in coltul patului, si in acelasi timp al peretelui.
Ciocanitul se auzi din nou.
Era miez de noapte. Cine ar fi putut fi?
Ciocanitul se repeta.
Fata isi ia inima in dinti si se ridica speriata, simtindu-si picioarele abia stabilizandu-se-ra, pasind speriata catre usa camerei. Cu ultime forte fata isi ridica vocea:
-Cine e?
Persoana din spatele usii nu ezita sa raspunda:
-Eu…
Fata recunoscu imediat vocea iubitului sau, atunci, multumindu-i Cerului deschide usa fara sa mai stea pe ganduri, sarind apoi cu lacrimi in ochi in bratele baiatului. Acesta o strange la pieptul sau ca pentru ultima oara, suspinand discret. Ca pentru ultima oara ii adulmeca gatul, pentru acel miros perfect ce avea sa ii poarte cele mai frumoase amintiri ale tineretii: amintirile cu ea. Fata nu intelege prezenta lui in acel miez de noapte, insa nici nu contientiza o anumita intrebare.
Il saruta apasat si repetat apoi isi trinti chipul din nou la pieptul sau.
Baiatul isi apleca privirea asupra ei continuand sa o adulmece. Isi inchide ochii pentru a simti cu adevarat momentul si o strange cu putere la piept. Parul ei negru, desfacut si drept, ii gadila pielea chipului in cea mai placuta forma existenta. Ca o ultima dorinta ar fi vrut ca acea senzatie sa continue alte cateva ore fara de sfarsit… Ii simtea bataile inimii aproape de ale sale si respiratia incalzindu-i pieptul. O strange in brate pentru ultima oara, apoi isi indreapta buzele catre urechea ei soptindu-i:
-Te iubesc!
Fata nu ii raspunde.
In general nu ii raspundea.
Era de parere ca acele sentimente se simt si nu se spun, iar daca se spun nu trebuiesc spuse cu exagerare, in repetate randuri. Nu percepea situatiile realitatii, nu percepea iubirea ca toti ceilalti. Era diferita si demonstra asta chiar si prin privire si gesturi.
O saruta apasat, apoi zambi.
Avea lacrimi in ochi pe care le tinea inca in spatele pleoapelor.
-Ce ai patit? intreaba fata observand abia atunci starea iubitului sau.
Acesta nu ii raspunde continuand sa zambeasca.
Ii cuprinde palmele cu ale sale, apoi i le saruta. In clipa urmatoare, se da doi pasi in spate, intinzandu-si bratele pentru a mai simti cateva secunde pielea fina a iubitei sale, in final, nodul mainilor desfacandu-se. Palmele fetei sunt lasate sa cada in gol, iar baiatul se intoarce si pasi de-a lungul coridorului puternic luminat al caminului.
-Ce faci? Unde pleci? se auzi vocea fetei usor speriata. Ce ai?
Pentru un moment, luminile coridorului palpaira, lasand totul in intuneric, apoi isi revenira.
Baiatul disparuse.
Fata privi speriata in jurul sau simtindu-si apoi palmele proaspat atinse… poate inca atinse. Simti apoi mirosul lui persistand in jurul ei… Inca simtea gustul buzelor sale.
-Dar de ce ai plecat? De ce ai mai venit?
In dimineata urmatoare, camera de camin era inundata de o lumina palida, de cer innorat si trist. Cateva picaturi udau pamantul de cateva ore bune. O liniste de zi trista inghitise intreg campusul de parca incepuse o zi predestinata.
Fata nu mai inchise un ochi din momentul plecarii iubitului sau din noaptea ce tocmai se incheiase.
Luase parte la acea intamplare usor terifianta, apoi la comportamentul ciudat al iubitului sau; de dimineata auzise primele picaturi de ploaie, apoi isi continua starea ascultand simfonia ce acestea o creea. Gandurile ei se invarteau in jurul unui singur punct. Incercase sa il caute, insa avea telefonul inchis… si-l inchisese in momentul in care se certasera, in ziua precedenta cu cateva ore de aparitia lui in camin.
Fusese o cearta destul de aprinsa, peste care stiau amandoi ca aveau sa treaca, insa, ca orice disputa, nu putea lasa orele sa treaca in favoarea sentimentelor. El ii reprosase ei ca nu isi arata sentimentele si ca nu ii poate demonstra importanta relatiei chiar daca trecuse ceva timp de cand erau impreuna, cei doi trecand prin multe pentru a ajunge in acel stadiu. Ea ii reprosa lui ca nu are incredere si ca, pentru a castiga ceva, ar trebui sa ii arate asta. Desigur, niciunul nu lasa garda jos…
O dimineata chinuitoare pentru ea, as putea zice…
Pentru prima oara, fata se hotari ajungand cu nervii la un punct mort, sa incerce sa sune la singurul numar de telefon pe care il avea (strecurat din greseala) din partea prietenilor sai (numerosilor sai prieteni).
Intotdeauna avuse o problema cu grupul lui de prieteni.
Nu aveau prea multe de evidentiat, in afara de ideologii stupide expuse doar in momentele de betie apriga. Nu aveau o viata anume: doar bautura, din cand in cand un “cui”, daca se puteau si scandaluri era chiar mai bine. Un mod de viata pe care ea nu il agreea. De aceea incercase atata vreme sa stea departe de grupul lui si sa nu amestece prietenii intre ei.
In acea situatie insa, nu se putea abtine.
Trecu peste orice idee si apela numarul unuia dintre prietenii lui. Dupa un timp destul de lung, raspunde o voce obosita si deloc placuta.
“Tipic lor…”gandi ea scarbita.
-Buna! Scuze ca te deranjez, sunt EA, prietena LUI. Vroiam sa te intreb de EL. Are telefonul inchis, indisponibil, nu-mi dau seama… Nu pot da de el… Stii ceva?
Baiatul nu raspunde, lasand un vuiet de conexiune a convorbirii deloc placuta. Fata asculta vreme de cateva secunde linistea apoi starui, pana cand auzi in telefon cateva sunete ce modelau… un suspin.
“Plange?” se intreba ea. “Chiar plange?”
-Alo? continua ea. Mai esti la telefon? Ce s-a-ntamplat?
Intradevar, tanarul de la celalalt capat al firului plangea.
Intr-o clipa anume, fata simti un mic fior parcugandu-i coloana vertebrala, pe care avea sa si-l explice in curand.
-Alo? Ce se intampla? Spune-mi!
-EL a murit…aseara, a avut un accident… soseaua era uda de la ploile de zilele astea… motocicleta a derapat si s-a izbit de…
Fata nu mai auzi urmatoarele cuvinte, lasandu-si mintea sa intre intr-o suferinta dintr-o alta dimensiune. Baiatul suspina povestind cele intamplate, insa falsitatea realitatii o facea sa creada (optimist) ca totul e o gluma proasta.
Isi aduce aminte de intalnirea din miez de noapte cu iubitul ei apoi reusi sa intrebe:
-La ce ora s-a-ntamplat asta?
-In jurul orei doua si jumatate…
Scapa telefonul mobil din mana, urmatorul sunet auzindu-se pe podeaua camerei, impactul obiectului cu un zid rece, apoi telefonul mobil crapandu-se in alte doua, trei bucati, dand dovada de o fragilitate inexistenta. Fata simti cum camera se invartea in jurul ei, iar cerul se intunecase indeajuns de mult incat sa ii infiripe in gandire dureri uimitoare.
Se prabusi in genunchi si incerca sa planga.
Socul insa, era mult prea mare pentru a o lasa sa scurga vreo lacrima. Ochii ii erau goi si uscati, mai puternici ca niciodata. Durerea insa ii macina interiorul.
Un simplu accident.
Oricui i se poate intampla.
Durerea insa venea din alt colt al constiintei. Fata niciodata nu se increzuse in vorbele iubitului ei, amandoi picand de comun acord ca nu se inteleg chiar daca se iubesc, iar el nu e in stare sa ii arate ei cat de mult o iubeste. Il chinuise destul de mult, intorcand de multe ori obrazul atunci cand acesta dorea sa o sarute. Il respinsese, il tavalise prin durerile ei ce nu aveau legatura cu relatia respectiva, isi varsa adeseori nervi pe el, incerca sa il conduca asa cum ea isi dorea. Niciodata nu i-a lasat dreptul sa aleaga si intotdeauna ii spunea ca nu da doi bani pe vorbele lui, asteptand fapte.
Cu toate astea, il iubea enorm, insa niciodata nu ii aratase.
-Azi-noapte…?
Aparitia fantomatica din noaptea precedenta ii ridica fetei numeroase intrebari, la care avea tot timpul din lume sa isi raspunda.
(Daca mai avea vreun sens…)
-A venit sa imi spuna “adio” si s-a dus fara sa stie cat de mult il iubesc…
Se simtea obosita, nu mai dormise de ceva vreme, iar zilele pe care tocmai le avuse fusesera destul de agitate.
Alergase incolo si incoace dupa cursuri si alte proiecte pentru examenele ce aveau sa urmeze. Era la jumatatea sesiunii, insa oboseala se asezase pe umerii ei mai puternic decat oricand altcandva.
Incheiase convorbirea cu iubitul sau mai devreme ca niciodata in acea seara, explicandu-i situatia in care se simtea aflata. Baiatul intelesese luand parte in ultima vreme la insomniile iubitei sale.
In mijloc de noapte insa, ochii ei se deschisesera…
Dintr-un aprig cosmar (pe care ea nu il putea intelege), somnul ei se destrama, fiind invins fara doar si poate, fara drept de apel. Se zvarcoli de cateva ori in pat, apoi se ridica in capul oaselor, cautand cu privirea o cana cu apa prin apropierea patului.
-Niciuna… De ce intotdeauna niciuna…
Bombani.
Apoi se ridica pentru a-si scoate o sticla de apa din frigider, pe fundalul unei muzici placute ce rasuna in surdina in difuzoarele radio-casetofonului de pe noptiera. In paralel, zumzaitul frigiderului voala intreaga imagine auditiva.
Fata lua cateva inghitituri din paharul pe care tocmai il umpluse cu apa rece, apoi orbecai inapoi catre pat.
Se uita la ceasul de pe ecranul telefonului imobil si stramba din nas.
-Doua jumate’?
Ofta, apoi se intinde tragandu-si patura peste trupul slabit si inca obosit. Inchide ochii in asteptarea unui nou val de somn, cufundand totul in intuneric.
Stalpii de iluminare aruncau cu greu raze de lumina artificiala in interiorul incaperii fetei, doar cat sa poti orbecai fara sa te lovesti de nimic in drum, insa pentru a dormi, era indeajuns.
Fata isi strange pleoapele in speranta ca astfel un mic firicel de somn o va cuprinde.
Brusc insa, in intunericul in care ea innota, o bila de lumina ii trecu prin fata ochilor inchisi, raza pe care fata o observa. Oricine ar fi observat-o in acel intuneric chiar si cu ochii inchisi… In clipa urmatoare, muzica radioului se distorsiona, iar frigiderul se opri din zumzait ca si cand ar fi fost scos din priza. Semnalul postului de radio era vizibil bruiat, ca si stalpii de iluminare care incepura a palpai pe intreaga suprafata ce inconjura caminul.
Fata deschide ochii brusc si incepu sa tremure.
In camera nu era nimic, dar era sigur ca vazuse o pacla de lumina trecand prin semi-intunericul dens din jur.
Iar radioul de ce o luase razna? Chiar in acel moment…?
Coincidenta?
Atunci ce il bruia?
Cu o miscare brusca, fata scoate radioul din priza, asteptand ca irealitatea sa isi faca urmatoarea mutare.
O liniste totala se lasa in incapere.
Fata se tranti in pat, ghemuindu-se si ramanand cu ochii mari aruncati peste tot in jur. Orice aparitie ar fi derutat-o indeajuns cat sa aiba un soc total.
Un ciocanit puternic se auzi apoi in usa, brusc si sec, asa cum nu ar fi trebuit in acel moment.
Fata tresare, impietrita in coltul patului, si in acelasi timp al peretelui.
Ciocanitul se auzi din nou.
Era miez de noapte. Cine ar fi putut fi?
Ciocanitul se repeta.
Fata isi ia inima in dinti si se ridica speriata, simtindu-si picioarele abia stabilizandu-se-ra, pasind speriata catre usa camerei. Cu ultime forte fata isi ridica vocea:
-Cine e?
Persoana din spatele usii nu ezita sa raspunda:
-Eu…
Fata recunoscu imediat vocea iubitului sau, atunci, multumindu-i Cerului deschide usa fara sa mai stea pe ganduri, sarind apoi cu lacrimi in ochi in bratele baiatului. Acesta o strange la pieptul sau ca pentru ultima oara, suspinand discret. Ca pentru ultima oara ii adulmeca gatul, pentru acel miros perfect ce avea sa ii poarte cele mai frumoase amintiri ale tineretii: amintirile cu ea. Fata nu intelege prezenta lui in acel miez de noapte, insa nici nu contientiza o anumita intrebare.
Il saruta apasat si repetat apoi isi trinti chipul din nou la pieptul sau.
Baiatul isi apleca privirea asupra ei continuand sa o adulmece. Isi inchide ochii pentru a simti cu adevarat momentul si o strange cu putere la piept. Parul ei negru, desfacut si drept, ii gadila pielea chipului in cea mai placuta forma existenta. Ca o ultima dorinta ar fi vrut ca acea senzatie sa continue alte cateva ore fara de sfarsit… Ii simtea bataile inimii aproape de ale sale si respiratia incalzindu-i pieptul. O strange in brate pentru ultima oara, apoi isi indreapta buzele catre urechea ei soptindu-i:
-Te iubesc!
Fata nu ii raspunde.
In general nu ii raspundea.
Era de parere ca acele sentimente se simt si nu se spun, iar daca se spun nu trebuiesc spuse cu exagerare, in repetate randuri. Nu percepea situatiile realitatii, nu percepea iubirea ca toti ceilalti. Era diferita si demonstra asta chiar si prin privire si gesturi.
O saruta apasat, apoi zambi.
Avea lacrimi in ochi pe care le tinea inca in spatele pleoapelor.
-Ce ai patit? intreaba fata observand abia atunci starea iubitului sau.
Acesta nu ii raspunde continuand sa zambeasca.
Ii cuprinde palmele cu ale sale, apoi i le saruta. In clipa urmatoare, se da doi pasi in spate, intinzandu-si bratele pentru a mai simti cateva secunde pielea fina a iubitei sale, in final, nodul mainilor desfacandu-se. Palmele fetei sunt lasate sa cada in gol, iar baiatul se intoarce si pasi de-a lungul coridorului puternic luminat al caminului.
-Ce faci? Unde pleci? se auzi vocea fetei usor speriata. Ce ai?
Pentru un moment, luminile coridorului palpaira, lasand totul in intuneric, apoi isi revenira.
Baiatul disparuse.
Fata privi speriata in jurul sau simtindu-si apoi palmele proaspat atinse… poate inca atinse. Simti apoi mirosul lui persistand in jurul ei… Inca simtea gustul buzelor sale.
-Dar de ce ai plecat? De ce ai mai venit?
In dimineata urmatoare, camera de camin era inundata de o lumina palida, de cer innorat si trist. Cateva picaturi udau pamantul de cateva ore bune. O liniste de zi trista inghitise intreg campusul de parca incepuse o zi predestinata.
Fata nu mai inchise un ochi din momentul plecarii iubitului sau din noaptea ce tocmai se incheiase.
Luase parte la acea intamplare usor terifianta, apoi la comportamentul ciudat al iubitului sau; de dimineata auzise primele picaturi de ploaie, apoi isi continua starea ascultand simfonia ce acestea o creea. Gandurile ei se invarteau in jurul unui singur punct. Incercase sa il caute, insa avea telefonul inchis… si-l inchisese in momentul in care se certasera, in ziua precedenta cu cateva ore de aparitia lui in camin.
Fusese o cearta destul de aprinsa, peste care stiau amandoi ca aveau sa treaca, insa, ca orice disputa, nu putea lasa orele sa treaca in favoarea sentimentelor. El ii reprosase ei ca nu isi arata sentimentele si ca nu ii poate demonstra importanta relatiei chiar daca trecuse ceva timp de cand erau impreuna, cei doi trecand prin multe pentru a ajunge in acel stadiu. Ea ii reprosa lui ca nu are incredere si ca, pentru a castiga ceva, ar trebui sa ii arate asta. Desigur, niciunul nu lasa garda jos…
O dimineata chinuitoare pentru ea, as putea zice…
Pentru prima oara, fata se hotari ajungand cu nervii la un punct mort, sa incerce sa sune la singurul numar de telefon pe care il avea (strecurat din greseala) din partea prietenilor sai (numerosilor sai prieteni).
Intotdeauna avuse o problema cu grupul lui de prieteni.
Nu aveau prea multe de evidentiat, in afara de ideologii stupide expuse doar in momentele de betie apriga. Nu aveau o viata anume: doar bautura, din cand in cand un “cui”, daca se puteau si scandaluri era chiar mai bine. Un mod de viata pe care ea nu il agreea. De aceea incercase atata vreme sa stea departe de grupul lui si sa nu amestece prietenii intre ei.
In acea situatie insa, nu se putea abtine.
Trecu peste orice idee si apela numarul unuia dintre prietenii lui. Dupa un timp destul de lung, raspunde o voce obosita si deloc placuta.
“Tipic lor…”gandi ea scarbita.
-Buna! Scuze ca te deranjez, sunt EA, prietena LUI. Vroiam sa te intreb de EL. Are telefonul inchis, indisponibil, nu-mi dau seama… Nu pot da de el… Stii ceva?
Baiatul nu raspunde, lasand un vuiet de conexiune a convorbirii deloc placuta. Fata asculta vreme de cateva secunde linistea apoi starui, pana cand auzi in telefon cateva sunete ce modelau… un suspin.
“Plange?” se intreba ea. “Chiar plange?”
-Alo? continua ea. Mai esti la telefon? Ce s-a-ntamplat?
Intradevar, tanarul de la celalalt capat al firului plangea.
Intr-o clipa anume, fata simti un mic fior parcugandu-i coloana vertebrala, pe care avea sa si-l explice in curand.
-Alo? Ce se intampla? Spune-mi!
-EL a murit…aseara, a avut un accident… soseaua era uda de la ploile de zilele astea… motocicleta a derapat si s-a izbit de…
Fata nu mai auzi urmatoarele cuvinte, lasandu-si mintea sa intre intr-o suferinta dintr-o alta dimensiune. Baiatul suspina povestind cele intamplate, insa falsitatea realitatii o facea sa creada (optimist) ca totul e o gluma proasta.
Isi aduce aminte de intalnirea din miez de noapte cu iubitul ei apoi reusi sa intrebe:
-La ce ora s-a-ntamplat asta?
-In jurul orei doua si jumatate…
Scapa telefonul mobil din mana, urmatorul sunet auzindu-se pe podeaua camerei, impactul obiectului cu un zid rece, apoi telefonul mobil crapandu-se in alte doua, trei bucati, dand dovada de o fragilitate inexistenta. Fata simti cum camera se invartea in jurul ei, iar cerul se intunecase indeajuns de mult incat sa ii infiripe in gandire dureri uimitoare.
Se prabusi in genunchi si incerca sa planga.
Socul insa, era mult prea mare pentru a o lasa sa scurga vreo lacrima. Ochii ii erau goi si uscati, mai puternici ca niciodata. Durerea insa ii macina interiorul.
Un simplu accident.
Oricui i se poate intampla.
Durerea insa venea din alt colt al constiintei. Fata niciodata nu se increzuse in vorbele iubitului ei, amandoi picand de comun acord ca nu se inteleg chiar daca se iubesc, iar el nu e in stare sa ii arate ei cat de mult o iubeste. Il chinuise destul de mult, intorcand de multe ori obrazul atunci cand acesta dorea sa o sarute. Il respinsese, il tavalise prin durerile ei ce nu aveau legatura cu relatia respectiva, isi varsa adeseori nervi pe el, incerca sa il conduca asa cum ea isi dorea. Niciodata nu i-a lasat dreptul sa aleaga si intotdeauna ii spunea ca nu da doi bani pe vorbele lui, asteptand fapte.
Cu toate astea, il iubea enorm, insa niciodata nu ii aratase.
-Azi-noapte…?
Aparitia fantomatica din noaptea precedenta ii ridica fetei numeroase intrebari, la care avea tot timpul din lume sa isi raspunda.
(Daca mai avea vreun sens…)
-A venit sa imi spuna “adio” si s-a dus fara sa stie cat de mult il iubesc…
joi, 21 ianuarie 2010
Rabdarea indepartarii...
Nu credeam ca exista cu adevarat acest cosmar. Eu insa l-am ales... sunt momente in care imi place.
Sunt momente in care ma gandesc cu groaza la momentul in care o sa cedez.
Iubesti.
Ce cuvant...
Dupa o prima incursiune in vizualizarea ideologiei acestui cuvant, ar trebui sa te simti deja mai implinit, mai pasnic, mai cu pofta de viata, mai aproape de a deveni un fluture liber ce pluteste (nu la intamplare, desi asta ne place sa credem!!)peste cele mai frumoase imagini si mirosuri. Acest cuvant te poate introduce intr-o lume perfecta, imposibil de ignorat ori de distrus, o lume ce te face brusc sa zambesti.
Ti-ai imagina vreodata ca "a iubi" poate fi cel mai urat cosmar existent?
Nu ma refer la situatiile copilaresti in care un tanar nu isi poate uita iubita, dupa ce, aceasta i-a dat papucii din motive "plictisite"; ci ma refer la situatiile serioase in care tu, ca om (femeie, barbat, nu conteaza - homosexual sa nu fii - ), desi iubesti din tot sufletul, sa nu ai nici-o putere in fata a mai multor suflete ascunse intr-unul singur.
Tu (probabil) crezi pe cine iubesti, pe care dintre acele personalitati, insa nu toate acele chipuri te iubesc pe tine, ci doar unul singur, care va reveni la locul stabilit periodic...
Dar pana atunci?
Acum cititi cuvantul "iubire" privit ca un cosmar.
Da.
Asta e!
Cosmarul incepe cu speranta ca poate intr-o buna zi, dupa mult timp si chin, persoana aia pe care tu o atingi isi va reveni, si personalitatile sale vor muri, ramanand la una singura, cea pe care tu o iubesti. Se continua apoi cu "asteptarea" personalitatii care te iubeste...
Ea... isi intoarce chipurile in fel si chip fara sa isi dea seama ce face. Multipla personalitate era multiple amintiri si multiple cadre care niciodata nu se intersecteaza, iar atunci cand o fac, parca sunt aievea. Tu te obisnuiesti cu ideea si astepti... te gandesti a doua zi de dimineata, dupa o noapte in care oricum nu prea ai dormit, ca poate persoana pe care o iubesti, si-a revenit, si e cea pe care tu o adori (si te adora). Incerci sa iei legatura sfios pentru a vedea daca te inseli sau nu... observi cu stupoare ca inca nu a revenit la personalitatea pe care tu o iubesti.
Si spui... poate maine...
Mai trec zile in care tu, din dorinta de a-i saruta macar o data buzele, astepti ca ea sa isi revina si sa te recunoasca.
Cosmarul cuvantului "iubire" se finalizeaza cum altfel, ca orice cosmar... brusc si cu loc de mai mult.
Realizezi ca ai pierdut ani de zile traind cu o fututa de speranta care te-a adus in cele din urma in pragul auto-distrugerii!! ce prostii vorbesc! De fapt, ai trecut de mult de pragul auto-distrugerii. te-ai auto-distrus! Esti deja cu un picior in groapa. Iar acea persoana iubita este acum in pragul unei alte personalitati care abia daca te cunoaste. Astfel, nu ii pasa de distrugerea ta... Iar daca e in pragul personalitatii care te iubeste, se intreaba ce e cu tine, pt ca nu isi aduce aminte ce a facut in viata ei paralela.
Speranta nu exista, iar daca exista este un lucru rau, deci trebuie facuta sa nu mai existe!!
Astfel, pui in balanta cele bune si cele rele. Cu siguranta, cate ai tras cu ea, cele rele le invinge pe taler pe cele bune, insa ajungi la o alta concluzie: merita putinele momente bune sacrificiul a atator momente rele? DA!
CU SIGURANTA DA!!
Rezultatul?
Ea are probleme psihice cu multipla personalitate dezvoltata in personalitate disociata, iar tu esti un masochist convins!!
Sunt momente in care ma gandesc cu groaza la momentul in care o sa cedez.
Iubesti.
Ce cuvant...
Dupa o prima incursiune in vizualizarea ideologiei acestui cuvant, ar trebui sa te simti deja mai implinit, mai pasnic, mai cu pofta de viata, mai aproape de a deveni un fluture liber ce pluteste (nu la intamplare, desi asta ne place sa credem!!)peste cele mai frumoase imagini si mirosuri. Acest cuvant te poate introduce intr-o lume perfecta, imposibil de ignorat ori de distrus, o lume ce te face brusc sa zambesti.
Ti-ai imagina vreodata ca "a iubi" poate fi cel mai urat cosmar existent?
Nu ma refer la situatiile copilaresti in care un tanar nu isi poate uita iubita, dupa ce, aceasta i-a dat papucii din motive "plictisite"; ci ma refer la situatiile serioase in care tu, ca om (femeie, barbat, nu conteaza - homosexual sa nu fii - ), desi iubesti din tot sufletul, sa nu ai nici-o putere in fata a mai multor suflete ascunse intr-unul singur.
Tu (probabil) crezi pe cine iubesti, pe care dintre acele personalitati, insa nu toate acele chipuri te iubesc pe tine, ci doar unul singur, care va reveni la locul stabilit periodic...
Dar pana atunci?
Acum cititi cuvantul "iubire" privit ca un cosmar.
Da.
Asta e!
Cosmarul incepe cu speranta ca poate intr-o buna zi, dupa mult timp si chin, persoana aia pe care tu o atingi isi va reveni, si personalitatile sale vor muri, ramanand la una singura, cea pe care tu o iubesti. Se continua apoi cu "asteptarea" personalitatii care te iubeste...
Ea... isi intoarce chipurile in fel si chip fara sa isi dea seama ce face. Multipla personalitate era multiple amintiri si multiple cadre care niciodata nu se intersecteaza, iar atunci cand o fac, parca sunt aievea. Tu te obisnuiesti cu ideea si astepti... te gandesti a doua zi de dimineata, dupa o noapte in care oricum nu prea ai dormit, ca poate persoana pe care o iubesti, si-a revenit, si e cea pe care tu o adori (si te adora). Incerci sa iei legatura sfios pentru a vedea daca te inseli sau nu... observi cu stupoare ca inca nu a revenit la personalitatea pe care tu o iubesti.
Si spui... poate maine...
Mai trec zile in care tu, din dorinta de a-i saruta macar o data buzele, astepti ca ea sa isi revina si sa te recunoasca.
Cosmarul cuvantului "iubire" se finalizeaza cum altfel, ca orice cosmar... brusc si cu loc de mai mult.
Realizezi ca ai pierdut ani de zile traind cu o fututa de speranta care te-a adus in cele din urma in pragul auto-distrugerii!! ce prostii vorbesc! De fapt, ai trecut de mult de pragul auto-distrugerii. te-ai auto-distrus! Esti deja cu un picior in groapa. Iar acea persoana iubita este acum in pragul unei alte personalitati care abia daca te cunoaste. Astfel, nu ii pasa de distrugerea ta... Iar daca e in pragul personalitatii care te iubeste, se intreaba ce e cu tine, pt ca nu isi aduce aminte ce a facut in viata ei paralela.
Speranta nu exista, iar daca exista este un lucru rau, deci trebuie facuta sa nu mai existe!!
Astfel, pui in balanta cele bune si cele rele. Cu siguranta, cate ai tras cu ea, cele rele le invinge pe taler pe cele bune, insa ajungi la o alta concluzie: merita putinele momente bune sacrificiul a atator momente rele? DA!
CU SIGURANTA DA!!
Rezultatul?
Ea are probleme psihice cu multipla personalitate dezvoltata in personalitate disociata, iar tu esti un masochist convins!!
vineri, 8 ianuarie 2010
Poteca intunecata (fragment)
1
Cerul era acoperit de nori intunecati ce inchideau orizontul pana la extrema razei de vizualitate a ochiului uman. Asa se prezenta vazduhul de cateva saptamani. Nu plouase, nu ninsese, desi iarna isi intrase in drepturi pe filele calendarului. Iar norii… parca asta asteptau.
Ochiul uman nu mai vazuse culoarea cerului de foarte multa vreme, lasandu-se provocat de acele duhori intunecata ce umbreau pamantului si copiii acestuia.
In acea dimineata insa, lucrurile pareau a se schimba.
Pentru prima oara dupa multa vreme, se parea ca in spatele acestor nori, un diamant puternic le lumina culoarea negru-cenusie in care domneau. Ca un abis, in mijlocul cerului se deschisese o poarta colorand zona intr-un argintiu placut, dar insuficient. Centrul spiralei stralucea puternic ca si cand Soarele isi intensificase razele.
Pamantul era acum atins de o oarecare lumina, destul de oarba, dar suficienta pentru a face diferenta intre zi si noapte.
O zona placuta…linistita.
Pustie.
Dealuri ce se pierdeau undeva in orizont, inghitite de negura cenusiu-albuie ce era parca scuipata de acei nori greoi ce presau nivelul solului din ce in ce mai tare, pe fiecare zi ce trecea. Vaile erau intinse, destul de abrupte, acoperite de paduri dese si intunecate, paduri batrane ce ascundeau multe secrete, razboaie, durere, lacrimi si suflete ce isi pierdura dorinta pentru viata. Acestea erau patrunse de poteci ce pareau a fi portite catre o alta dimensiune. Precum paseai in acele paduri, sentimente necunoscute iti cotropeau sufletul facandu-te sa accepti realitatea ca fiind perfecta, sa iubesti imaginile naturii orbeste, astfel incat, niciodata sa nu mai poti pleca de acolo.
Crengile copacilor nu permiteau razelor de lumina sa patrunda in perimetrul padurii, astfel, frunzele moarte erau tot timpul reci. Precum faceai primii pasi in intunericul dens si linistit, trunchiurile statice parca inviau, intorcandu-si ochii dupa trupul tau, trezindu-si unul altuia o curiozitate greu de perceput.
Iar acei ochi nu erau deloc prietenosi.
In acea perioada insa, coroanele copacilor erau goale, crengile uscate si parasite de vlaga, trunchiurile se subtiasera. Nori cenusii-intunecati survolau deasupra padurii, incetosand privelistea si lasand la nivelul solului o plapuma de negura parca mai intunecata decat vazduhul.
Restul dealurilor erau acoperite de copaci singuratici sau paduri ce se intindeau pe suprafete mici, numarand maxim treizeci, treizeci si cinci de arbori.
Un singur deal, poate cel mai inalt dintre toate, era in totalitate diferit. Pe el, isi contura o viata inutila, un suflet unic, depravat, dat la o parte de restul grupului… poate pentru ca era diferit? Intr-adevar, nu semana cu nici-o specie apropiata lui. Avea un contur ciudat, un stil de imagine expresionista parca…
Copacul singuratic… Nu stiu ce era… Era un copac mai inalt decat un plop, cu un trunchi subtire si alungit, cu craci rare, fara vreo coroana anume, aratand mai mult ca un coridor pe marginile caruiau erau amplasate usi ce dadeau spre camere alungite… si goale. Avea cracile goale, ce se continuau perpendicular pe trunchi, in varful acestora formandu-se ramificatii abia vizibile pline de frunze aglomerate, ce formau cuiburi colorate in verde. Acel copac era tot timpul verde… si parea asezat in acel varf de deal, peste toata umanitatea naturii, ca un strajer angelic. In jurul sau insa, pe o raza de cel putin doua sute de metri nu crestea decat iarba. Era singur… tacut…
Acel deal parea ultimul din depresiunea respectiva, cararile indreptandu-se catre singura iesire inconjurata in totalitate de munti ale caror creste se puteau vedea doar atunci cand cerul era in totalitate senin, cand razele Soarelui coborau pana in cele mai intunecate colturi ale depresiunii, atunci cand lumina naturii facea crestele acestora sa straluceasca cristalin, astfel incat sa iti orbeasca ochii.
La poalele acestui deal se afla marginea unui lac intins pana undeva unde ochiul uman nu poate zari. Apa lacului reprezenta singura iesire din depresiune, marginita de stancile muntilor, acoperind orice poteca existenta in imaginatie oricarui suflet muritor. Creeatorul a creeat lacul probabil in cea mai inspirata zi a lui. Pe malul din interiorul depresiunii se gasea singura forma de viata din acea zona imaginara. Se pornea inca din valurile de apa, cu un podet langa care zacea o barca arcuita, mica, de pescar singuratic, in care intotdeauna se gaseau doua undite si o plasa, plus alte elemente ce ar fi putut ajuta la vanatul vietuitoarelor acvatice. O carare impietrita conducea ochiul din capatul podetului catre usa undei case aflata undeva la patruzeci de metri distanta. Era o casa mica, o cabana in miniatura mai bine zis, construita din butuci mari de lemn, cu un acoperis inalt vopsit cu o culoare rosie izbitoare. Nu continea decat doua camere plus un “colt” in care se afla o soba si o masa invechita din lemn ce sustinea cateva farfurii si doua cutite. Una dintre camere continea un pat pentru o singura persoana construit manual si doua cufere pentru haine si… probabil lucruri personale. Cealalta camera nu continea nimic. Era goala, avea peretii murdari si trecuti, podeaua macinata de trecerea timpului, in totalitate neingrijita, pete de culori ciudate acopereau unele colturi intr-un mod destul de morbid, creeand idei si ipostaze infantile dar posibile realitati.
Usile din lemn scartaiau insistent la fiecare miscare, iar treptele ce duceau in mod erau in mare parte putrezite. Doua sau trei, chiar rupte… In pod, probabil nu se afla nimic in afara de praf si vechituri.
Vechituri?
Intr-o asmenea lume?
Ce ar insemna vechituri in acest peisaj uitat de lume dar perfect?
Doua laturi ale casei erau inconjurate in totalitate de brazi de mica statura, tot timpul vii, ce porneau o mica padurice patrunsa de o carare ingusta ce pornea drumul catre restul depresiunii. In fata casei se intindea un peisaj minunat in orice perioada a zilei ori a anului: lacul sclipitor si intotdeauna linistit, marginit pe de-o parte de pietrele malului de pamant, iar pe de alta de stancile muntilor ce reprezentau un zid de netrecut. Se continua apoi ca singura iesire din depresiune apoi se continua spre necunoscut… fara limite… fara margini…
Ce era in lumea din spatele muntilor marginitori? Ce se construia acolo? Cum se dispersa sunetul in acea lume? Ce culori existau acolo? Gandul… gandul circula la fel ca in lumea pe care el o cunostea?
El?
Singurul locuitor al depresiunii. Cel care innopta intotdeauna in casa imbatranita de la malul apei.
Era un barbat tanar, inalt (parea foarte inghesuit in casuta ce avea tavanul destul de apropiat de podele), cu parul blond si drept, lung pana mai jos de omoplati, stralucitor in orice lumina oarba, cu chipul supt, obraji ce crescusera parca in interior, buze subtiri si ascuite (ce ii facea cu toate astea o gura frumoasa), ochi inetunecati, usor feminizati (straluceau ca si cand ar fi fost machiati), bratele ii erau subtiri si lungi, continuandu-se pana in varful degetelor de “pianist”, osoase si alungite. Unghiile erau roase periodic, de aceea niciodata nu cresteau perfect rotunde. Pe bratul drept se putea vedea un tatuaj nu prea mare, ce reprezenta un semn al singuratatii undeva in mijlocul semnului “necunoscutului”.
Barbatul nu stia cine e si cum se nascuse in lumea respectiva.
Se trezise intr-un miez de noapte in sunete asurzitoare venite de undeva din podul casei. Se trezi in acel pat improvizat din lemn si paie apoi isi arunca ochii speriat in intuneric, incercand sa isi obisnuiasca privirea cu intunericul dens, percepand astfel raza de lumina naturala ce patrundea prin ferestrele mici datorita oglindirii astrelor in lacul pe malul caruia casa era amplasata. In momentul in care el deschise ochii, sunetele din pod se oprira. Barbatul se ridica in picioare si isi indreapta urechea catre tavan incercand sa isi dea seama daca este sau nu vreo prezenta intr-acolo.
Era.
Se auzea o respiratie adanca si greoaie in spatele tavanului.
Barbatul simti un fior ce ii parcurge intreaga coloana si se tranti inapoi in patul de paie, incovoiandu-se in coltul camerei. Ochii ii erau atintiti spre tavanul darapanat, atenti la orice miscare, iar cu urechile atente la orice sunet.
Noaptea trecuse destul de repede, in momentul in care primele raze de Soare isi facura aparitia peste crestele muntilor, tanarul se mai linisti si cu o ultima sfortare de curaj, pasi in exteriorul camerei pentru a-si incepe explorarea teritoriului.
Nu stia cine e, nu stia unde s-ar putea afla. Se trezise el… imbracat in blugi negri, tricou de aceeasi culoare si bocanci militaresti. Cureaua era de fapt o cartusiera din piele destul de tocita, dar inca purtabila. Nici macar nu avea idee cum arata…
Deschide usa camerei, intrand intr-un mic hol ce se dovedise a fi de fapt un colt dintr-o imaginara bucatarie. In stanga si in dreapta lui se aflau usi, si dupa cum patrundea lumina, cea din stanga era usa principala a casei, usa ce avea sa ii deschida in fata ochilor un peisaj mirific, o noua lume. In capatul holului se afla o soba micuta si o masa rotunda si scunda pe care se aflau cateva farfurii si doua cutite. Barbatul atinge cutitele incercandu-le lamele pe buricul degetului mare. Erau teribil de bine ascutite, unul dintre ele lasandu-i chiar o mica crestatura ce se inrosi progresiv. Lasa cutitele pe masa apoi dechide usa opusa celei principale aruncandu-si ochii in camera goala si murdara. Cateva trepte din lemn se ridicau spre tavan, disparand in intuneric. Ferestrele camerei erau acoperite cu scanduri batute-n cuie. Inchide usa mirat, apoi iesi din casa impietrind instantaneu la vizualizarea imaginii incredibile ce se afisa in fata ochilor sai.
-Am murit… si acum sunt in Rai…
Isi auzi pentru prima oara vocea.
“Aceasta este vocea mea… “
Nu avea o parere despre vocea sa. Era pentru prima oara cand o auzea, iar pe langa asta, memoria lui era goala. Nu isi amintea alte voci. Nu stia sa faca vreo diferenta intre ele…
Peisajul insa… era de-a dreptul divin.
Cerul era senin, iar de undeva din departarea capatului opus al depresiunii stralucea un Soare demn de laudat, ca un rege peste hotarul sau, impunator si violent, facand valurile subtile ale lacului sa clipeasca jucaus in fata ochilor muritorului abia nascut. Crestele muntilor, destul de inalte, nu erau ascunse in spatele vreunui nor de gheata. Se potriveau ferme, formand o hora la lumina diminetei racoroase, probabil de trecere de la primavara la vara. Roua stralucea puternic scurgandu-se pe trunchiul firelor de iarba. Barca astepta calma ca cineva sa o incalice si sa o porneasca intr-o plimbare de cotropire a linistii si a frumusetii naturii, legata de podetul umed ce…
Undeva in departare, se zarea iesirea din depresiune, ascunsa insa sub o negura a diminetii ce incepea a se dispersa. Negura plutea linistita in departare, undeva la nivelul apei, nu prea densa, nu prea inalta. Cu toate astea, in spatele acesteia nu se zarea nimic diferit. Apa se continua intinzandu-se pana la infinit.
In dreapta barbatului, un univers pana atunci necunoscut se intindea lovindu-se in departare, la kilometri departare de niste margini ale muntilor ce formau un zid de nepatruns. Dealuri, paduri, poteci, izvoare se formau intr-o aglomeratie placuta si de-a dreptul perfecta ce ii cucerise ochii “noului-nascut”.
Cerul era acoperit de nori intunecati ce inchideau orizontul pana la extrema razei de vizualitate a ochiului uman. Asa se prezenta vazduhul de cateva saptamani. Nu plouase, nu ninsese, desi iarna isi intrase in drepturi pe filele calendarului. Iar norii… parca asta asteptau.
Ochiul uman nu mai vazuse culoarea cerului de foarte multa vreme, lasandu-se provocat de acele duhori intunecata ce umbreau pamantului si copiii acestuia.
In acea dimineata insa, lucrurile pareau a se schimba.
Pentru prima oara dupa multa vreme, se parea ca in spatele acestor nori, un diamant puternic le lumina culoarea negru-cenusie in care domneau. Ca un abis, in mijlocul cerului se deschisese o poarta colorand zona intr-un argintiu placut, dar insuficient. Centrul spiralei stralucea puternic ca si cand Soarele isi intensificase razele.
Pamantul era acum atins de o oarecare lumina, destul de oarba, dar suficienta pentru a face diferenta intre zi si noapte.
O zona placuta…linistita.
Pustie.
Dealuri ce se pierdeau undeva in orizont, inghitite de negura cenusiu-albuie ce era parca scuipata de acei nori greoi ce presau nivelul solului din ce in ce mai tare, pe fiecare zi ce trecea. Vaile erau intinse, destul de abrupte, acoperite de paduri dese si intunecate, paduri batrane ce ascundeau multe secrete, razboaie, durere, lacrimi si suflete ce isi pierdura dorinta pentru viata. Acestea erau patrunse de poteci ce pareau a fi portite catre o alta dimensiune. Precum paseai in acele paduri, sentimente necunoscute iti cotropeau sufletul facandu-te sa accepti realitatea ca fiind perfecta, sa iubesti imaginile naturii orbeste, astfel incat, niciodata sa nu mai poti pleca de acolo.
Crengile copacilor nu permiteau razelor de lumina sa patrunda in perimetrul padurii, astfel, frunzele moarte erau tot timpul reci. Precum faceai primii pasi in intunericul dens si linistit, trunchiurile statice parca inviau, intorcandu-si ochii dupa trupul tau, trezindu-si unul altuia o curiozitate greu de perceput.
Iar acei ochi nu erau deloc prietenosi.
In acea perioada insa, coroanele copacilor erau goale, crengile uscate si parasite de vlaga, trunchiurile se subtiasera. Nori cenusii-intunecati survolau deasupra padurii, incetosand privelistea si lasand la nivelul solului o plapuma de negura parca mai intunecata decat vazduhul.
Restul dealurilor erau acoperite de copaci singuratici sau paduri ce se intindeau pe suprafete mici, numarand maxim treizeci, treizeci si cinci de arbori.
Un singur deal, poate cel mai inalt dintre toate, era in totalitate diferit. Pe el, isi contura o viata inutila, un suflet unic, depravat, dat la o parte de restul grupului… poate pentru ca era diferit? Intr-adevar, nu semana cu nici-o specie apropiata lui. Avea un contur ciudat, un stil de imagine expresionista parca…
Copacul singuratic… Nu stiu ce era… Era un copac mai inalt decat un plop, cu un trunchi subtire si alungit, cu craci rare, fara vreo coroana anume, aratand mai mult ca un coridor pe marginile caruiau erau amplasate usi ce dadeau spre camere alungite… si goale. Avea cracile goale, ce se continuau perpendicular pe trunchi, in varful acestora formandu-se ramificatii abia vizibile pline de frunze aglomerate, ce formau cuiburi colorate in verde. Acel copac era tot timpul verde… si parea asezat in acel varf de deal, peste toata umanitatea naturii, ca un strajer angelic. In jurul sau insa, pe o raza de cel putin doua sute de metri nu crestea decat iarba. Era singur… tacut…
Acel deal parea ultimul din depresiunea respectiva, cararile indreptandu-se catre singura iesire inconjurata in totalitate de munti ale caror creste se puteau vedea doar atunci cand cerul era in totalitate senin, cand razele Soarelui coborau pana in cele mai intunecate colturi ale depresiunii, atunci cand lumina naturii facea crestele acestora sa straluceasca cristalin, astfel incat sa iti orbeasca ochii.
La poalele acestui deal se afla marginea unui lac intins pana undeva unde ochiul uman nu poate zari. Apa lacului reprezenta singura iesire din depresiune, marginita de stancile muntilor, acoperind orice poteca existenta in imaginatie oricarui suflet muritor. Creeatorul a creeat lacul probabil in cea mai inspirata zi a lui. Pe malul din interiorul depresiunii se gasea singura forma de viata din acea zona imaginara. Se pornea inca din valurile de apa, cu un podet langa care zacea o barca arcuita, mica, de pescar singuratic, in care intotdeauna se gaseau doua undite si o plasa, plus alte elemente ce ar fi putut ajuta la vanatul vietuitoarelor acvatice. O carare impietrita conducea ochiul din capatul podetului catre usa undei case aflata undeva la patruzeci de metri distanta. Era o casa mica, o cabana in miniatura mai bine zis, construita din butuci mari de lemn, cu un acoperis inalt vopsit cu o culoare rosie izbitoare. Nu continea decat doua camere plus un “colt” in care se afla o soba si o masa invechita din lemn ce sustinea cateva farfurii si doua cutite. Una dintre camere continea un pat pentru o singura persoana construit manual si doua cufere pentru haine si… probabil lucruri personale. Cealalta camera nu continea nimic. Era goala, avea peretii murdari si trecuti, podeaua macinata de trecerea timpului, in totalitate neingrijita, pete de culori ciudate acopereau unele colturi intr-un mod destul de morbid, creeand idei si ipostaze infantile dar posibile realitati.
Usile din lemn scartaiau insistent la fiecare miscare, iar treptele ce duceau in mod erau in mare parte putrezite. Doua sau trei, chiar rupte… In pod, probabil nu se afla nimic in afara de praf si vechituri.
Vechituri?
Intr-o asmenea lume?
Ce ar insemna vechituri in acest peisaj uitat de lume dar perfect?
Doua laturi ale casei erau inconjurate in totalitate de brazi de mica statura, tot timpul vii, ce porneau o mica padurice patrunsa de o carare ingusta ce pornea drumul catre restul depresiunii. In fata casei se intindea un peisaj minunat in orice perioada a zilei ori a anului: lacul sclipitor si intotdeauna linistit, marginit pe de-o parte de pietrele malului de pamant, iar pe de alta de stancile muntilor ce reprezentau un zid de netrecut. Se continua apoi ca singura iesire din depresiune apoi se continua spre necunoscut… fara limite… fara margini…
Ce era in lumea din spatele muntilor marginitori? Ce se construia acolo? Cum se dispersa sunetul in acea lume? Ce culori existau acolo? Gandul… gandul circula la fel ca in lumea pe care el o cunostea?
El?
Singurul locuitor al depresiunii. Cel care innopta intotdeauna in casa imbatranita de la malul apei.
Era un barbat tanar, inalt (parea foarte inghesuit in casuta ce avea tavanul destul de apropiat de podele), cu parul blond si drept, lung pana mai jos de omoplati, stralucitor in orice lumina oarba, cu chipul supt, obraji ce crescusera parca in interior, buze subtiri si ascuite (ce ii facea cu toate astea o gura frumoasa), ochi inetunecati, usor feminizati (straluceau ca si cand ar fi fost machiati), bratele ii erau subtiri si lungi, continuandu-se pana in varful degetelor de “pianist”, osoase si alungite. Unghiile erau roase periodic, de aceea niciodata nu cresteau perfect rotunde. Pe bratul drept se putea vedea un tatuaj nu prea mare, ce reprezenta un semn al singuratatii undeva in mijlocul semnului “necunoscutului”.
Barbatul nu stia cine e si cum se nascuse in lumea respectiva.
Se trezise intr-un miez de noapte in sunete asurzitoare venite de undeva din podul casei. Se trezi in acel pat improvizat din lemn si paie apoi isi arunca ochii speriat in intuneric, incercand sa isi obisnuiasca privirea cu intunericul dens, percepand astfel raza de lumina naturala ce patrundea prin ferestrele mici datorita oglindirii astrelor in lacul pe malul caruia casa era amplasata. In momentul in care el deschise ochii, sunetele din pod se oprira. Barbatul se ridica in picioare si isi indreapta urechea catre tavan incercand sa isi dea seama daca este sau nu vreo prezenta intr-acolo.
Era.
Se auzea o respiratie adanca si greoaie in spatele tavanului.
Barbatul simti un fior ce ii parcurge intreaga coloana si se tranti inapoi in patul de paie, incovoiandu-se in coltul camerei. Ochii ii erau atintiti spre tavanul darapanat, atenti la orice miscare, iar cu urechile atente la orice sunet.
Noaptea trecuse destul de repede, in momentul in care primele raze de Soare isi facura aparitia peste crestele muntilor, tanarul se mai linisti si cu o ultima sfortare de curaj, pasi in exteriorul camerei pentru a-si incepe explorarea teritoriului.
Nu stia cine e, nu stia unde s-ar putea afla. Se trezise el… imbracat in blugi negri, tricou de aceeasi culoare si bocanci militaresti. Cureaua era de fapt o cartusiera din piele destul de tocita, dar inca purtabila. Nici macar nu avea idee cum arata…
Deschide usa camerei, intrand intr-un mic hol ce se dovedise a fi de fapt un colt dintr-o imaginara bucatarie. In stanga si in dreapta lui se aflau usi, si dupa cum patrundea lumina, cea din stanga era usa principala a casei, usa ce avea sa ii deschida in fata ochilor un peisaj mirific, o noua lume. In capatul holului se afla o soba micuta si o masa rotunda si scunda pe care se aflau cateva farfurii si doua cutite. Barbatul atinge cutitele incercandu-le lamele pe buricul degetului mare. Erau teribil de bine ascutite, unul dintre ele lasandu-i chiar o mica crestatura ce se inrosi progresiv. Lasa cutitele pe masa apoi dechide usa opusa celei principale aruncandu-si ochii in camera goala si murdara. Cateva trepte din lemn se ridicau spre tavan, disparand in intuneric. Ferestrele camerei erau acoperite cu scanduri batute-n cuie. Inchide usa mirat, apoi iesi din casa impietrind instantaneu la vizualizarea imaginii incredibile ce se afisa in fata ochilor sai.
-Am murit… si acum sunt in Rai…
Isi auzi pentru prima oara vocea.
“Aceasta este vocea mea… “
Nu avea o parere despre vocea sa. Era pentru prima oara cand o auzea, iar pe langa asta, memoria lui era goala. Nu isi amintea alte voci. Nu stia sa faca vreo diferenta intre ele…
Peisajul insa… era de-a dreptul divin.
Cerul era senin, iar de undeva din departarea capatului opus al depresiunii stralucea un Soare demn de laudat, ca un rege peste hotarul sau, impunator si violent, facand valurile subtile ale lacului sa clipeasca jucaus in fata ochilor muritorului abia nascut. Crestele muntilor, destul de inalte, nu erau ascunse in spatele vreunui nor de gheata. Se potriveau ferme, formand o hora la lumina diminetei racoroase, probabil de trecere de la primavara la vara. Roua stralucea puternic scurgandu-se pe trunchiul firelor de iarba. Barca astepta calma ca cineva sa o incalice si sa o porneasca intr-o plimbare de cotropire a linistii si a frumusetii naturii, legata de podetul umed ce…
Undeva in departare, se zarea iesirea din depresiune, ascunsa insa sub o negura a diminetii ce incepea a se dispersa. Negura plutea linistita in departare, undeva la nivelul apei, nu prea densa, nu prea inalta. Cu toate astea, in spatele acesteia nu se zarea nimic diferit. Apa se continua intinzandu-se pana la infinit.
In dreapta barbatului, un univers pana atunci necunoscut se intindea lovindu-se in departare, la kilometri departare de niste margini ale muntilor ce formau un zid de nepatruns. Dealuri, paduri, poteci, izvoare se formau intr-o aglomeratie placuta si de-a dreptul perfecta ce ii cucerise ochii “noului-nascut”.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
