Contur de Hartie (fragment)

1

Doar in visele sale a sarutat-o…
Niciodata nu a atins-o, niciodata nu a tinut-o de mana, niciodata nu i-a simtit buzele aproape ori respiratia la nivelul pieptului.
Dupa atatea vise, dupa atata amar de vreme, ale lor buze s-au inconvoiat, atingandu-se pentru prima… si ultima oara. O alta dimensiune s-a deschis, intreaga realitate transformandu-se in acel vis pentru care el traia de atatia ani. Si-a lasat sufletul ca sclav pentru prezenta si existenta ei, incercand pentru tot posibilul sa ajunga cea mai importanta persoana din viata fetei.
Acel sarut insa, acea atingere, acea prezenta, toate au fost mult prea scurte.
Se iubeau.
Chiar si cand cerul era innorat ei reprezentau cele doua stele ce intotdeauna vor straluci mai puternic decat orice raza a Soarelui.
Cu toate astea… orice minune dureaza trei zile.
Vocea ei rasuna perfect in orice circumstanta, insa ale lui vorbe niciodata nu au patruns in sufletul fetei. Fecioara din el il impiedica sa arate ceea ce simtea, ceea ce dorea sa creeze alaturi de ea. Pentru prima data, sufletele pereche isi dovedeau existenta.
Cicatricile din trecut insa… nu aveau sa treaca niciodata.
Decaderea acelui inger avea sa isi faca simtita prezenta chiar si in aceasta idila.
Desi visele lui se amplificasera, conducandu-i mintea catre noi ipostaze de genul “pentru totdeauna impreuna”, realitatea ii arata altceva. Moartea ei i-a demonstrat ca nu trebuie intotdeauna ca doi oameni sa se iubeasca pentru a ramane impreuna. Sunt si alti factori ce pot influenta acea legatura oricat de puternica ar fi ea.
Nu a fost de fata atunci cand ea a alunecat catre lumea celor drepti, insa a fost prezent atunci cand s-a aruncat peste sicriul ei prima lopata de pamant. A privit totul cu incetinitorul incercand sa nu se prabuseasca alaturi de ea (chiar daca asta si-ar fi dorit). I-a jurat credinta si de atunci nici-o alta pereche de buze nu l-a mai atins. Nici-o alta privire nu l-a mai desenat. Nici-o alta mana nu l-a mai mangaiat. Nici-un alt trup nu a mai dansat alaturi de el. Nici-o alta voce nu i-a mai luminat fiecare dimineata. Nici-o alta prezenta nu s-a mai aflat peste crestetul aurei sale.
Urmatoarele vise… cosmarul cel de-apoi.
Trupul ei zdrobit se afla intins in neant asteptand ca soferul drumului catre judecata sa isi faca aparitia.
El, isi facu aparitia (ceva cam tarziu…) prinzand un ultim firicel de sange ce se scurgea din coltul gurii ei. Acele buze… Acei ochi… acum erau inchisi si morti.
Se prabusi in genunchi langa trupul sau, simtindu-si ochii iesind din orbite. Isi simti membrele facute din gelatina, iar creierul ii intrase in colaps. Inima ii batea din ce in ce mai puternic, iar bratele incepura a-i tremura. Mimeaza cateva atingeri peste trupul ei, apoi privi haotic in jurul sau, in camera devastata.
Pe coltul biroului, undeva langa tastatura computerului care inca functiona, zacea intinsa o poza ceva mai veche ce contura chipul ei… zambind.
El o ia cu mainile tremurand, privind-o cu ochii bulbucati, iesiti nebuneste din orbite. Intr-unul din colturile acesteia, doua picaturi de sange zaceau asteptand sa se uneasca intr-o pata rosiatica. Baiatul le atinge cu varful degetelor si, in tendinta de a le sterge le intinde pe intreg coltul pozei, formand o roseaţă mazgalita pe un fundal incert.
Era singura poza pe care o putea avea cu ea.
Cu mainile tremurand baga poza in buzunarul de la piept al gecii de piele, apoi se ridica si pasi afara din camera cu aceeasi privire paranoica, lasand cadavrul in mijlocul camerei, asteptand ca medicii legisti si fortele de ordine sa isi faca aparitia. Cu vocea tremurand isi soptea mergand:
-Aceasta despartire niciodata nu a existat… Aceasta despartire niciodata nu a existat… Aceasta…

Trup de Sticla (fragment)

1

“Vino cât mai repede la mine, te rog!”
O parte din ultimele ei cuvinte.
Fără sens… Fără oprire… Totalmente repetate.
“Vino cât mai repede la mine, te rog!”
“Nu-mi vine să cred ce se întâmplă, e un coşmar!”
“Deja am început să tremur…”
Şi a continuat.
“Vino, te rog!”
Iar eu m-am dus…

2

-Vino cât mai repede la mine, te rog! îi ziceam cu vocea tremurând şi cu doze de lacrimi gata să iasă în văzul lumii.
Priveam monitorul computerului şi încercam să mă fac să cred că nu este adevărată acea pală a realităţii. Chiar de mi se demonstra contrariul… acel demon nu avea nici-un drept să vină după mine.
Totuşi o făcea.
-Vino cât mai repede la mine, te rog!
Tot repetam.
Iar el se chinuia să înţeleagă reacţia mea, deşi era aproape imposibil, pentru că nu făceam altceva decât să repet nişte cuvinte ca o poruncă, dupa o discuţie, aparent, fără importanţă, legată de o persoană ce nu trebuia să ajungă din nou la mine.
-Nu-mi vine să cred ce se întâmplă, e un coşmar…
-Linişteşte-te! Într-o jumătate de oră sunt la tine!
“Sper ca o jumătate de oră să nu fie prea mult…”
-Deja am început să tremur…
Eu tot repetam tremurând cuvinte fără sens, iar el a închis telefonul apucând drumul către apartamentul meu.
Eu continuam să repet…
El nu mă mai putea auzi.

3

Îşi cumpărase acei tenişi negri de curând. Îi găsise undeva la reduceri şi nu vroia să rateze ocazia. Aparţineau unei firme destul de bune, cunoscute în acel oraş în care moda mai în fiecare perioadă o lua razna, trecând cu uşurinţă de la o stare la alta, cu sau fără explicaţie. Nu conta dacă te prinde ceea ce porţi, important e să ai şi tu acel tip de blugi pe care cel de lângă îl poartă, sau îţi expui aceeaşi combinaţie dintr-o şapcă şi o cămaşă în carouri precum ai văzut tu la un gagiu în troleu.
El, chiar dacă nu făcea parte din categoria celor care se modeleaza dupa cum bate vântul prin magazinele oraşului, făcuse o pasiune pentru acel tip de tenişi. Aveau o formă diferită, iar modelele erau pe departe cele mai bune din oraş.
Talpa neagră a tenişilor se lipi de la primi paşi făcuţi în cameră, peste balta formată de lichidul alb şi vâscos scurs dintr-o cutie de lapte ce probabil picase de pe noptiera din apropierea uşii.
Muzica încă mai dansa în interiorul camerei luminate puternic de Soarele ce clipocea feroce undeva în dreptul ferestrei, ca şi când era destinat ca tânărul să vadă întreaga imagine macabră ce se autodesena la doar caţiva paşi de el. Veioza avea arborele spart, aruncată undeva într-un colţ de cameră, cu cablul acumulator târât după ea. În mijlocul camerei se afla o pernă cu îmbrăcătura sfâşâiată, iar lângă aceasta bucăţi dintr-un pahar ce avuse ceva lichid în el în momentul impactului cu şifonierul, care şi el părea destul de răvăşit.
În pat, printre aşternuturile deranjate, se întindea trupul ei neînsufleţit.
Avea ochii goi şi înroşiţi, buzele pierdute de culoare, iar în jurul gâtului se formase o pată vânătă ce parcă modela două palme. Mâna dreaptă îi atârna nefiresc, degetele-i atingând podeaua.
În acea cameră se dăduse o adevărată luptă, iar totul se finalizase prin strangularea tinerei brunete cu ochi de turcoaz ai cărei ochelari de vedere zăceau sparţi undeva alături.

1

Norul cenuşiu ce se abătuse asupra oraşului în acea dimineaţă părea că va persista câteva zile bune. Soarele părea inexistent în spatele acelui fundal, iar temperatura scăzuse vizibil din momentul în care un vânt rece adia uşor printre braţele copacilor ce începeau să se golească de frunze.
Ploaia mocănească ce se scurgea către treptele pământului, izbea puternic formele descoperite, creând o simfonie greu de ignorat.
Toamna îşi intrase în drepturi.
Toamna…
E toamnă…
În iarnă avea să se împlinească un an.
-Un an…
Tânărul îşi fixase ochii asupra pozei în urmă cu jumătate de oră, înainte ca vremea să se înrăutăţească. Nu îşi luase umbrela la el, şi deşi ploaia îl deranja destul de tare, nu se putea convinge să plece din faţa mormântului fostei sale iubite.

14

In capitolul paisprezece
Dupa paisprezece zile
Si alte paisprezece luni de chinuri
Cei doi se vor intalni si contopi in paisprezece sarutari
Paisprezece strangeri de mana
Paisprezece priviri
In tot paisprezece cuvinte de iubire
Pentru doar paisprezece perioade inexplicabile
Dar paisprezece treceri timpurii de la un subiect la altul
Pentru ca paisprezece sa se dovedeasca a fi
Numarul ce uneste aceste paisprezece dorinte
Si paisprezece idei
Dupa paisprezece iubiri
In paisprezece randuri