Putreziciunea suprema... adevarata Putreziciune!

am trecut de curand printr-o neplacere de doi bani, care, sincer, ma seaca si ma macina, facandu-mi din ce in ce mai scarba de ceea ce inseamna a fi roman in zilele noastre. Deja ma gandesc ca acei nationalisti care se bat cu pumnii in piept nu se bat pentru ce trebuie (nu stiu daca aici gandesc corect, tinand cont ca e de apreciat sa ai principii si sa iubesti ceva, pblema se pune in momentul in care nu prea se merita sa iubesti ceea ce iubesti deja). am observat cu stupoare ca tineretul democratic din ziua de azi este de fapt un animal tinut strans in lesa, care se bate in pieptul nedezvoltat de maimuta ca face si drege, insa in momentul in care pedagogul vine cu batul si ii spune sa stea capra pentru aplicarea unei corectii, tanarul nostru se conformeaza fara sa stea la discutii. Este usor sa spui in gura mare (doar intre peretii camerei) ca te f**i in sistemul democrat al Romaniei ori ca Politia Romana este de tot c*****l daca de fapt tu pleci capul frumusel in fata lor in lumea reala.
Ideea mea nervozata a plecat de la o situatie la care nu m-as fi asteptat.
Uniunea studentilor ai Romaniei, Liga UPG-ului Ploiesti sau stiu eu de fapt care organizatie s-a luptat si zbatut (mai exact prin fortele Alexandrei Badea, pt ca ea a fost nevoita sa suporte toate figurile catedrei de litere) sa lanseze o revista studenteasca interesanta care sa ridice un pic nivelul culturii tineresti din Romania care oricum, este la un nivel imposibil de imaginat (si asta nu a fost un compliment). Dupa aprobarile necesare, au scos un prim numar (nascut in bataia de joc al celor de la editura care au folosit minimul necesar de resurse, pentru ca de! de ce si-ar bate capul pentru niste pulifrici ca ei, studentii) lucrurile mergand parca destul de bine, ajungand in final sa isi bata capul si cu al doilea numar. Dupa ce au pierdut multi dintre cei care postau in acele pagini ale "Perfecului Studentesc", redactorul sef (Alexandra Badea) si-a dat seama ca mai au o problema destul de mare cu monotonia si normalitatea comunista a revistei in sine, asa ca a INDRAZNIT sa gandeasca un pic mai departe si sa modifice un pic nuanta ce urma sa fie publicata. Astfel, am stat un pic la discutii non-comuniste (spre neplacerea voastra, HA HA HA! ) si am stabilit sa schimbam un pic coperetele de rahat la care am avut acces pana atunci (o fi revista studenteasca, insa cred ca ne-am cam saturat cu totii de genul ala de poze cat se poate de previzibile, cu tineri inconjurati de carti si manuale, caiete si pixuri, imbracati intr-o normalitate mohorata, si indoliati de aceeasi monotonie si falsitate pe care o simtim in filmele Hollywood de succes). Am apelat la o cunostinta de-a mea, un fotograf exceptional, cunostinta careia i-am propus sa intre in proiectul nostru (spun "nostru" pt ca am intrat si eu cu cea mai mare placere in acest cerc al culturii tineresti) si sa ne aduca o serie de poze pentru coperte si pentru paginile din interior, o serie de poze facute asa cum stie el mai bine, intr-un termen ceva mai modern si non-comformist. Eh, eram sigur ca decanul cand o vedea cladirea mareata a UPG-ului inconjruata de nori intunecati, imbracata intr-un voal destul de dark, pustie, pe coperta revistei va face stop cardiac, insa mi-am zis ca "daca vom ramane in acelasi cerc vicios si imputit al fricii si respectului impus - nu meritat - nu vom face nimic pe viitor.
Asa mi-am primit eu o palma peste ceafa...
Am incercat si ne-am impiedicat de oameni incuiati care ne-au ajutat sa nu facem nimic pe viitor.
Cu siguranta de teama unui refuz al catedrei, s-au ales cu totul si cu totul alte coperte care se afundau din nou in monotonia aia a normalitatii.
fotograful acela a muncit pt acele poze cu entuziasm si placere.
Probabil ca articolul pare banal, v-as intreba insa sa daca puteti gandi mai profund si daca puteti gandi in afara normalitatii de care eu va povestesc.
Adica... Welsh daca nu folosea cuvantul "futai" de o suta de ori in Trainspotting, acela nu mai era romanul sau. De asemenea daca nu ironiza frumusetea ce ne este scrisa in prozele decente din jurul nostru (care au si succes de altfel), nu mai era Welsh. De aceea exista oameni ca mine care il slavesc pe Welsh si sunt atat de fericiti sa vada ca totusi nu sunt singurii care pot vedea si undeva mai departe decat orizontul.
Trebuie sa recunosc, Welsh, mi-a fost prezentat de Alexandra Badea, redactorul sef al revistei mai sus amintite. Tot bat campii cu faza cu redactorul pentru ca ceea ce s-a-ntamplat de curand s-a-ntamplat pentru ca colegii ei s-au cam anarhizat.
Speram ca in viitor, acea revista sa fie plina de pagini de creatie, pagini in care sa nu existe limite de imaginatie, vocabular, idei. Sa nu se citeaca in acele randuri aceleasi giumbuslucuri de cenaclu comunist cu doi tineri care se intalnesc pe o bancuta si isi ofera unul altuia sandvisul (ca in reclama de la Hocland parca, sau care era?); sa nu se miroasa aceeasi iubire pentru natura din jur (Oameni buni!! am f***t natura din jur, nu mai putem vorbi despre asa ceva, nu mai avem dreptul); sa nu ne mai destindem in aceleasi modalitati pline de iubire si acalmie, drame romanesti pe care nu le simtim, doar le evlaviem pentru a ne simti "cineva".
Ipocritilor!
Nu trebuie sa va lasati pasiunile zgomotoase la o parte pentru a scrie o poezie! Nu trebuie sa va imbracati in camasa cu gulerul ridicat pentru a merge la un cenaclu! Nu trebuie sa va dati parul intr-o parte ca Nichita sau Eminescu doar pentru ca va simtiti importanti desi inca nu v-au dat toti floc*i!
Am mers si eu la cenacle si am cunoscut oameni destul de importanti pe care si-acum le port respect, insa niciodata nu mi-am lasat acasa bocancii si tricourile cu Cannibal Corpse sau Six feet Under. Scriu de cativa ani si sper sa fac asta si in continuare mai bine ca pana acum, insa niciodata nu am lasat deoparte muzica aia spurcata si greoaie pe care o slavesc!
Mi s-a spus insa ca "injuraturi sub forma de rugaciune" trebuie sa dispara din "orasul tacerii" pentru ca nimeni dintr-o catedra critica nu mi-ar accepta asa ceva! (Nu am sa schimb nici daca voi avea un pistol la tampla ceea ce scriu, oricat de blasfemice, morbide sau neplacute ar fi) In acelasi timp, aceeasi persoana spunea celorlalti colegi de cenaclu sa depaseaca limitele normalitatii in care se scalda cultura.
Nu vedeti discordanta pe care am trait-o eu?
A scrie proza nu inseamna intotdeauna a infrumuseta realitatea... am distrus realitatea, am distrus mediul inconjurator, de ce va e frica de cineva care scrie exact cum voi traiti, si-anume URAT? Va e frica pentru ca vedeti ce reprezentati cu adevarat!
Iar voi, stimabili studenti care va credeti importanti pt ca va zbateti in proiecte pe care nu da nimeni doi bani, nu veti face nici-un rahat daca nu va scoateti capul din c*r! In schimb, fotograful ala pe care l-ati blamat va ajunge departe, pentru ca stie ce inseamna cu adevarat arta! Iar eu, sincer, ma mandresc ca nu fac parte din asemenea proiecte si nu lucrez cu asemenea oameni;)