Ea si umbrele de pe tavan - fragment 2

Statea lipsit de vlaga la trecerea de pietoni fara vreo preferinta concreta asupra momentelor ce aveau sa vina. Nu era trist. Nici vesel. Se simtea doar un pic obosit. Nu facuse mare lucru in acea zi, dar starea lui de moment ii ingreuna gandirea si toate celelalte simturi existente.
Privea spre semaforul de pe trotuarul opus, asteptand culoarea verde, incruntandu-si in acelasi timp sprancenele, fiind vizibil afectat de Soarele ce tocmai se pregatea sa apuna. Trotuarul de vis-à-vis parea a fi mai aglomerat decat cel pe care se afla tanarul ce continua sa priveasca plictisit undeva in orizontul din fata lui.
Intr-o clipa brusca, culoarea semaforului se schimba, imediat cele doua grupari de oameni, indreptandu-se una spre cealalta.
Tanarul nici macar nu constientizeaza timpul in care parcurge trecerea de pietoni, intr-o noua clipa insignifianta trezindu-se pe partea opusa a drumului.
Nimic din jur nu prezenta oarece interes.
Fara vreun motiv anume, Claudiu parcurge parcul ce se intindea in fata lui, cotind in final spre stanga pentru a intra in Centrul Comercial din centrul orasului. Probabil dorea sa simta aerul conditionat din mall macar pentru cateva minute.
Trecu pragul usilor rotative fara sa isi constientizeze prea clar miscarile.
La acea ora (spre mirarea lui), mall-ul era destul de pustiit, magazinele aflate de-o parte si de alta neavand prea multi clienti care sa bantuie rafturile de incaltaminte si imbracaminte, fie ei si simpli observatori.
De ce…?
Probabil vremea obositoare.
(Ori starea umana)
Un paznic, angajat al firmei de securitate aflata in contract cu sediul comercial, se plimba agale prin perimetrul cladirii, privindu-l pe noul intrat cu ochi mirati, ca si cand ar fi fost primul vizitator al mall-ului din momentul inceperii turei sale.
Claudiu il ignora, mangaindu-l cu o privire dezinteresata, usor incruntata, specifica lui.
In clipa urmatoare, ochii ii sarira asupra unei tinere domnisoare (impropriu spus “domnisoare” pentru ca era cu siguranta mai mare de ani decat el), ce isi legana fundul pasind cu tocurile sale zgomotoase peste mozaicul asezat in parterul cladirii. Era imbracata elegant si foarte incitant. Adevarul e ca avea si ce sa arate… Fusta de culoare inchisa, scurta (cu vreo palma juma’ peste genunchi), mulata peste fundul bombat si extrem de atragator, descoperindu-i niste picioare desenate de un pictor asemanator lui Dumnezeu. Lungi, fibroase, perfecte…
Avea privirea ridicata undeva peste imaginea pe care un biet muritor o putea vedea. Pieptul ii era iesit in fata, facand parca camasa alba prea stramta pentru sanii ei, un pic descoperiti de cei doi nasturi desfacuti. Sacoul ii dadea o aliura sumbra, serioasa, dar foarte senzuala, erotica, atragatoare pentru orice barbat. Mersul ei atragea privirile celor din jur, chiar si privirea lui Claudiu, ale carui ganduri nu aveau o logica anume, formand imagini vag conturate.
La o asemenea capodopera insa…
Baiatul clipi insa de cateva ori (de asemenea, fara vreun sens anume) si demonul şic disparu undeva intr-un magazin de pe partea stanga. Claudiu isi continua drumul, grabindu-se sa iasa pe partea cealalta a mall-ului.
Atmosfera de zi de duminica parea ca pusese stapanire pe intreg orasul.
Putini oameni pe strazi, iar cei ce erau, se plimbau agale, plictisiti si parca un pic prea tristi.
“In cacat… ce mahmureala in orasul asta…” bombani Claudiu infigandu-si un Camel intre buzele sale moi si viu colorate. (Cateva persoane, adevarat, putin considerabile, ii spusesera ca punctul sau forte sunt buzele – moi si senzuale cica – si ochii sai mari si caprui-verzi – ciudat, mai tot timpul erau umflati de somn si injectati de alcool). Isi cauta bricheta pe undeva prin buzunarele blugilor negri.
Nici urma de ea.
Isi scoate tigarea din gura si injura printre dinti, apoi isi continua drumul continuand sa invarta Camelul intre degete.
Mai bantuie in jur de zece minute pe strazile orasului ce se intindeau identice si monotone, slab populate, iar acolo unde totusi apareau chipuri umane, acestea nu afisau deloc o trasatura optimista. Se opri in fata portii casei sale si isi arunca privirea in jurul sau sofisticandu-si gandurile: “Din punct de vedere psihologic… Sfarsitul Lumii e in floare!”
Rade in sinea lui si deschide poarta de lemn stralucitor, fazand destul zgomot incat sa trezeasca cainele intins langa usa, caine ce parea la fel de plictisit ca populatia orasului.
-Zombie! Ce faci, dragule!
Cainele se gudura la atingerea stapanului sau, atintindu-l ca intotdeauna cu o privire umila si respectuoasa.
-Tu nu te-ai plictisit? Nu ai vrea sa fugi d-aici? Sa scapi de haznaua asta?
Cainele parca ii raspunde facand miscari traducatoare.
-Asa ma gandeam si eu, incheie Claudiu deschizand usa casei, pasind rapid pe holul lung si descoperit de ferestre mari (cam 140 de cm), intinse pana in tavan, acoperite pe interior cu perdele albe ce maturau podeaua.
Se descalta, aruncandu-si bocancii undeva in stanga holului in dreptul unei usi mai putin folosita in acea casa, nu pentru ca usa ascundea vreo camera obscura, ci pentru ca era de-a dreptul inutila. In spatele ei se intindea un alt hol ce era folosit mai mult ca debara, iar din incapere se putea ajunge in camera parintilor sai, camera ce avea si o a doua intrare.
Baiatul intotdeauna a fost de acord ca arhitectura casei a fost creeata de catre un om speriat de sfarsitul lumii. Prea multe usi, toate cu posibilitatea de a fi incuiate.
Pff…
(Ce vrajeala)
Deschide usa din dreptul sau, intrand astfel direct in sufragerie, loc in care fu intampinat de catre mama lui ce iesise din bucatarie cu un sort portocaliu atarnat de trupu-i imbatranit si plinut, si cu o carpa imbibata in miros si resturi de mancare cu care se stergea pe maini (unde e logica daca era deja murdar?).
-Iar o sa ma impiedic de bocancii tai?
-Da, mama, raspunde baiatul. Daca nu esti atenta, te vei impiedica. E logic!
-Fi-ti-ar logica… Dar e asa greu sa ii asezi si tu frumos langa restul incaltamintii?
-Ce-ai de mancare? Imi este foame…
-Schimbi subiectul, ai?
-Nu mai mi-e foame. Unde e tata?
-Dincolo. Se uita la televizor.
Claudiu isi indreapta privirea catre usa dinspre dormitorul parintilor si striga:
-Mai lasa, tata, televizorul ala, ca o sa te tampesti! Esti manipulat! Ma-ni-pu-lat! repeta baiatul pe silabe, zambind strengareste.
Din cealalta camera nu se auzi nici-un raspuns peste fundalul zgomotului facut de prea-normalul buletin de stiri ce se difuza la acea ora.
Apoi se intoarce catre mama lui, care pasea pragul catre bucataria imbibata in aburi si miros de mancare, pe care Claudiu il recunoscu dar nu il putea percepe in totalitate.
-Sa-mi prajesti niste cartofi!
-Dar fac mancare, mancare normala, mancare pe care ar trebui sa o simti si tu. Nu te-ai saturat de atatia cartofi prajiti? O sa iti faci stomacul ala franjuri!
Claudiu iese din nou pe hol, fara sa ii raspunda, facand stanga catre celalalt capat al holului, capat in care se aflau scarile catre etajul casei. Inainte sa le urce, se opri la baie (construita ca fiind primul lucru inteligent la acea casa, sub treptele ce duceau la etaj) pentru a-si spala chipul cu un pic de apa rece.
(Poate asa avea sa iasa din plictiseala aia nenorocita)
Se privi apoi cateva secunde in oglinda amirandu-si trasaturile. Trebuia sa recunoasca, avea tendinte narcisiste. Isi mangaie parul negru de pe barbie, incercand sa il indrepte. Niciodata nu il filase corect, de aceea tot timpul parea ca trage spre dreapta. Renuntase la mustata de multa vreme si era mandru de alegerea lui. Ii statea bine doar cu barbia acoperita. Isi desfacu parul, apoi si-l periaza intr-un mod feminin (ceva mai brutalizat, desigur), isi privi varfurile incercand sa isi dea seama cat de tocite sunt si cat ar trebui sa mai taie din coama lui, apoi si-l prinde la loc in coada, lasand-o sa curga de-a lungul coloanei. Ochii mari si caprui (ce in acel moment straluceau un pic spre verde) ii pareau obositi, pometii ii erau usor umflati si parca dungi de cearcane se nascusera pe suprafata acestora.
Nasul.
Il enerva nasul.
In urma cu cativa ani, observase devierea de sept a nasului. Niciodata nu ii placuse nasul. Era cocosat si in unele momente parea ca nara stanga este mai mica decat cea dreapta.
In rest, era mandru de trasaturile sale. Avea o piele a chipului fina, pe suprafata careia nu crestea prea multa barba. Doua randuri de gropite se intindeau de fiecare data cand zambea, iar ochii, desi in majoritatea timpului erau incruntati de sprancenele intunecate, puteau deveni blajini si linistitori.
-Ce mai?! Sunt barbat bine!
(Rade)
Iese din baie, lasand usa sa curga dintr-o simpla miscare, nu prea fortata, apoi urca treptele catre etajul casei. Deschide prima usa, ce dadea intr-un salon mai mare decat sufrageria de la parter, il parcurge plictisit, pentru ca in final sa intre in camera sa micuta, parca invers proportionala cu inaltimea si constitutia sa. Depasea cu putin 1,80 si avea un trup destul de solid, rezultat ai celor patru ani de handbal finalizati undeva prin mijlocul liceului. Nu se putea lauda cu cine stie ce fibra musculara, de fapt, el fusese chemat in echipa de handbal datorita picioarelor sale groase, si intr-adevar, ceva mai puternice. Nu avea insa cine stie ce forta, lucru ce il facuse sa se lase de sport. Imediat dupa, incepuse sa se ingrase un pic, ajungand in acel moment cu ceva burta de la berea pe care o tot gusta cand iesea in oras. Nu era nici prea gras, nici slab. Din spusele unora era numai bine.
(Probabil…)
Isi arunca tricoul undeva pe fotoliul din coltul luminat al camerei, apoi porneste unitatea computerului asteptand ca monitorul sa o prinda din urma.
Ramane apoi proptit in mijlocul camerei admirand incaperea. Era cam tot ce ii trebuia. Daca priveai dintr-un anumit punct, parea mai mult ca un hol. Nu avea mai mult de doi metri in latime (poate nici p-aia nu-i avea), insa excela prin cei sase metri jumatate-sapte in lungime. Dintr-un alt punct de vedere, camera era de fapt o modificare a balconului, modificare placuta ce-i drept. Tavanul se afla in picaj, micsorand randul de trei ferestre scurte ce luminau doar centrul camerei, capatul patului, computerul si latura opusa aflandu-se in intuneric total. Computerul era suspendat la doar o jumatate de metru inaltime, pe o masuta din lemn maroniu-inchis, exact langa capatul patului. Peretii erau impodobiti cu steaguri nationaliste si afise anti-homosexualitate, anti-cotropire, anti-poluare si (preferatele lui) anti-manele. Usa se afla chiar la mijlocul peretelui, in stanga ei aflandu-se un fotoliu si o mini-biblioteca in care Claudiu isi tinea cursurile pentru facultate si romanele ce ii trezeau cu adevarat interes. Undeva intr-un sertar uitat si prafuit, se afla o mini-colectie a revistelor Heavy-Metal Magazine, Enciclopedia si Fenomene Paranormale. Din cand in cand le mai rasfoia, insa doar atunci cand era cu adevarat plictisit ori melancolic. Intr-un colt al capatului opus, se afla un mic cuier in jurul caruia zaceau cateva haine mototolite.
Era chiar mizerie in acea camera. Neplacut…
-…dar ce sa fac?
Se tranti in pat si inchide ochii.
In urmatoarea zi incepea anul doi de facultate.
Amintiri recente, foarte neplacuta ii invadara mintea, insa noul inceput il imbarbata.
Nu vroia sa mai treaca prin ce trecuse. Ii fusese indeajuns stresul si migrenele pe care le suportase in toata acea luna septembrie. Intr-adevar, Wake me up when september ends.
Intrase in luna septembrie, a treia “sesiune” a anului universitar, Claudiu intrase cu opt restante, aproape jumatate din cate ar fi fost posibile. Intr-un mod dramatic, ia doua dintre cele opt examene, trecand la limita numarului de credite anul universitar, lucru ce il face sa nu se mai zbata si pentru celelalte examene, lasandu-le pentru anul ce tocmai avea sa urmeze, neconstientizand insa, ca s-ar putea sa ii vina mai greu. Cu toate astea, niste greseli de trecere in sistem de baza ale secretarelor universitatii, ii dadura baiatului mici palpitatii. Greu de inteles, dar un calcul simplu al numarului de credite era refuzat de birocratele comuniste ce inca tineau scaunul cald si imputit, desi ar fi trebuit sa iasa de multa vreme la pensie. Astfel, pana in urma cu doar cateva zile, nu aflase verdictul adevarat. Cu toate astea nu se agitase prea mult pentru a-si mai lua din examene, stresandu-se doar pentru a-si afirma propriul calcul.
Acele patru saptamani de stres prin care trecuse reprezentase pentru Claudiu un cosmar a carei urma avea sa treaca ceva mai greu. O oboseala ciudata se parea ca ii patrunsese in maduva oaselor, refuzand sa iasa prea curand.
Cu toate astea, abia astepta inceperea noului an universitar.
Nu mai era mult…
Cateva ore.

Ea si umbrele de pe tavan - fragment 1

Intreaga imagine (imagine ce nu era deloc placuta) incepu a se derula in fata ochilor ei ce incercau sa zambeasca sec, in speranta ca forma sperantei avea sa se contureze. Geamurile compartimentului erau murdare, zgariate, iar in doua dintre colturile acestora, se vedeau urmele unor vechi abtipilduri razuite. Invelisul canapelelor crapase in diferite locuri, semn al imbatranirii apasatoare a acestora, iar podeaua era imbibata intr-o mizerie de nedescris. Ambalaje de cipsuri, guma de mestecat uscata, coji de seminte si o sticla de Cola ce se tot misca in fata si in spate, inertata de miscarile vagonului ce inca isi marea viteza.
Compartimentul ales de tanara fata era singurul din cele incercate la care inca mai functiona usa plianta si, cel mai important lucru, era departe de primele compartimente ocupate.
Spre mirarea Ioanei, in acea dimineata, putina lume populase mijlocul de transport al CFR-ului, cele sase vagoane fiind intr-o proportie ridicata, goale. Micul peron al garii era gol, singurele siluete ce bantuiau prin acel perimetru fiind cele ale aurolacilor ce isi serveau micul dejun inhalat dintr-o punga de hartie.
Imaginea mizera, sunetul nonconformist (dar neplacut) al vagoanelor trase de locomotiva anemica, privirile aurolacilor de pe peron ce o fixau pe Ioana intr-un mod usor terifiant, sticla de plastic ce se tot lovea de picioarele fetei, praful si cojile de seminte ce se contopeau perfect, toate aceste elemente faceau totul ca fiind marginea extrema a non-civilizatiei, urmata indeaproape de usa catre o noua realitate, poate ceva mai placuta, mai frumos populata, mai pozitiv privita.
Ideea ii venise instantaneu, fara explicatie.
Vroia doar sa iasa din orasul acela nenorocit si fara sens. Nu gasea un motiv pentru a ramane in acele cateva ore pana la amiaza prin parcurile populate de oameni mai putin placuti, innotand in mizeria de nedescris a strazilor periferice, si privind la ipocrizia din jur. Prefera sa vada toate aceste elemente si intr-o alta zona, intr-o zona cu care era mai putin familiarizata. Bani de bilet gasise intr-unul din buzunarele gecii, maruntis ce probabil zacea acolo de cateva zile. La intoarcere avea sa vina cu “nasul”. De ce nu? Auzise ca era la moda in acele zile. Mai toata lumea apela la “nas”. Ea de ce nu ar face-o? Oricum, ce avea sa pateasca? Avea nici cincisprezece ani si nu iesea in evidenta decat prin uratenia ei specifica. Poate ca intr-un moment de criza, avea sa fie protejata de propria imagine.
In cateva minute, imaginile se derulau din ce in ce mai rapid, insa nu chiar atat de repede precum isi imaginase ea. Era pentru prima oara cand mergea cu trenul si nu avea deloc o senzatie placuta. Era un pic dezamagita.
“In filme… totul se misca mai repede in momentul in care priveai pe geamul compartimentului… Aici de ce nu e asa?”
Fara raspuns.
Ioana.
Din nou fara raspuns.
Nu avea nici cea mai mica idee cam cat avea sa dureze drumul pana in Ploiesti. Prea putin o interesa. Important e ca iesise dintre cladirile ghimpate ale Mizilului.
Trenul parcurge drumul pana in Gara de Sud a municipiului in aproximativ patruzeci de minute. Timpul paru ca trecuse destul de repede, in doar cateva clipe parcurse, Ioana trezindu-se pe peronul garii din Ploiesti, inconjurata de oameni total diferiti fata de cei printre care traise ea, la fel de intunecati, la fel de mizeri, la fel de trisit, insa ceva mai placuti si mult mai numerosi. Pentru cateva momente, Ioana avu impresia ca cei din jur o priveau lung, ca si cand ar fi mirosit ca era clandestina in acel oras.
Se opri vreme de cateva minute in loc, undeva in mijlocul peronului 1 al garii, privind cele doua holuri semi-intunecate ce dadeau in fata garii, spre o semnificativa aglomeratie; si o intrare in sala de asteptare, ce parea un pic cam pustie fata de restul ambientului. Canapelele rosii din plastic, asezate discontinuu pe langa peretii exteriori ai cladirii, erau pline cu fete necunoscute, curioase si apatice, ce fixau cu privirea trupul strain al tinerei fete, ce in acel moment se simtea incoltita de o serie de priviri spion, trimise poate de parintii ei.
Prostii.
Parintii ei sunt in totalitate dezinteresati de ea, asa ca nu ar avea de ce sa isi bata capul cu astfel de ganduri tampite. Erau pur si simplu niste romani get-beget carora le place sa inghita si sa cantareasca nemilos si nesimtit orice om ce iesea in evidenta cu ceva (in cazul acela, uimirea).
Ioana pasii pe unul dintre holurile semi-intunecate, alegand sa ocoleasca sala de asteptare care probabil era populata de doua, trei persoane rasfirate ce aveau sa o izbeasca de asemenea cu priviri ucigatoare.
Vroia sa ajunga in strada, sa se piarda in multime.
Aglomeratia centrului sudic al orasului Ploiesti o ametea, facand-o pe Ioana vreme de cateva minute sa ramana inmarmurita in fata garii de sud, privind pierduta aglomeratia de masini ce se claxonau si se injurau nervos pe sensurile bulevardului ce se pornea inca din sensul giratoriu format de un monument al eroilor (unul dintre numeroasele monumente din oras). Statia de autobuz din fata garii era mai putin populata, vreo trei, patru studenti se tot invarteau nervosi in acel perimetru in asteptarea autobuzului ce avea sa ii duca spre Universitate. Se vedea ca traseul respectiv intarzia sa apara.
Statia de autobuz de pe partea opusa, plasata ceva mai aproape de monument, era intr-adevar supra-populata. Numeroase trasee porneau din acea statie, si in acelasi timp, acestea se uneau cu alte cateva care duceau in directii aproximativ identice. Liceele din zona, autogara din apropiere, gara de sud feroviara, centrul comercial BIG si capatul bulevardului, faceau din zona sudica a orasului o adevarata zona de tranzitie umana, niciodata pustie, intotdeauna aglomerata.
Orasul nu parea un loc in care te puteai rataci, insa putea deveni foarte usor sufocant. Pentru tanara fata, trecerea de la Mizil la Ploiesti fusese cam brusca, aparent neplacuta, dar interesanta. Mizilul era cu mult mai mic, mult mai putin aglomerat, intr-adevar, agitat, insa nu exagerat, mult mai putin zgomots… pe cand Ploiestiul…
Trecu incet pe langa statia de autobuz din fata garii, aruncand priviri asupra studentilor agitati ce o ignorau in totalitate. Nu aveau deloc niste chipuri prea optimiste. Erau ganditori, mult prea ganditori. Probabil aveau vreun examen de dat in acea zi. Dar sesiunea… Nu era nici o sesiune in acea perioada. In clipa urmatoare, Ioana ajunge in capatul trecerii de pietoni, asteptand ca vreun sofer sa ii dea voie sa traverseze strada cu patru benzi, aprig circulata. Acest moment intarzia sa apara, ca si cand soferii nu o observau pe fata ce privea in stanga si in dreapta cu ochii sai mari si cenusii, facand pasi in fata si in spate nehotarati, incercand sa aleaga o clipa prielnica pentru a traversa. Nu era nici un semafor amplasat la acea trecere, chiar daca aceasta depasea doisprezece metri.
Probabil se vedea de la distanta ca fata nu calcase de prea multe ori prin Ploiesti. Parea cu adevarat picata din cer…
O frana brusca o trezi la realitate, apoi o privire taioasa o facu pe Ioana sa inteleaga ca este momentul in care ar putea traversa nenorocitele de patru benzi, acum stagnate. O Dacie rosie franase brusc, probabil soferul observand starea de neintelegere a fetei, facandu-i apoi semne nervoase sa treaca. Nu ii aruncase deloc o privire prietenoasa.
Parcurge trecerea, apoi statia aglomerata din fata sensului giratoriu, ajungand in final, in capatul Bulevardului Castanilor, loc in care lucrurile pareau ceva mai linistite. Desigur, soseaua era la fel de aglomerata, zgomotoasa, cu autoturisme ce accelerau si franau brusc, mergeau bara la bar, claxonau, injurau, totul pentru a patrunde linia defensiva a semafoarelor, ce pareau a fii amplasati impotriva nervilor umani. La ora aceea, bancile bulevardului erau in mare parte goale, doar cateva fiind atinse de un suflet ceva mai in varsta ce dorea sa isi linisteasca puterile ramase si gandurile aglomerate si imbatranite. Din cand in cand mai era cate un batran care statea privind in gol, tinand strans in mana lesa cainelui de companie, ca si cand i-ar fi fost frica, ca acesta sa nu plece, sa il lase in totalitate singur.
Ioana explora din priviri fiecare felie de realitate din jur.
Intreaga zona era acoperita de un colorit ciudat, un semn ca netura se pregatea de hibernare. Frunze, brate moarte ale castanilor ce acopereau bancile imprejmuite de castane, o verdeata ce parea ca paleste pe fiecare zi ce trecea, totul luminat de un soare cu dinti. Mergea in pas de plimbare, lovind cu pantofii ei negri natura moarta de la picioare, simtindu-se pentru prima oara “ne-privita” de ochii pustii ai celor din jur.
Se simtea pentru prima oara libera.
Se simtea linistita.
Era bine.
In sfarsit, secundele pareau ca trec mai repede ca pana atunci. In scurt timp, avea sa se intoarca acasa, iar o noua zi stupida avea sa se transforme in ceva mult mai interesant.
Se opreste la un moment dat pe o banca, ceva mai ferita de aglomeratia soselei ce traversa parcul de castani, incercand sa simta punctul maxim de extaz al noii realitati in care se scalda. Vroia sa simta o noua lume, vroia sa vada chipuri noi, vroia sa le compare cu realitatea de acasa.
Parcurge repede aleea spre dreapta, intinsa ca o ramificatie a trotuarului, oprindu-se pe banca de lemn, ce se vedea vopsita in urma cu multa vreme. Parea jilava, dar nu respingatoare. Isi incrucisa bratele si arunca priviri in jur cu placere. Era diferit de ceea ce vazuse pana atunci in Mizil. Era placut.
-Daca liceul l-am ales in Mizil, facultatea o voi face aici…
Vocea ei prinsese o nuanta ceva mai optimista, gandurile indreptandu-se spre imagini si momente aparent viitoare, pe care imaginatia i le daruia, in speranta de a scapa de evenimente morbide ce o cotropisera atata amar de vreme. Isi privi incheieturile mainilor si zambi. Nu era un zambet ironic, era un zambet ceva mai optimist.
-Asa ceva nu se va mai intampla.
Isi atinge bandajele, revazand momentele opace ce le traise in secunda in care isi crestase venele.
-Va fi bine.
Niciodata nu spusese acest lucru. Era pentru prima oara.
Va fi bine.
Va fi bine.
Repeta in minte cuvintele cu daruire, crezand cu adevarat in ele.
-Ce faci? Vorbesti singura?
Vocea ce se auzi o facu pe Ioana sa tresara si sa isi indrepte privirea catre trupul ce o asaltase cu o intrebare vorbita suav, chiar placuta. Fiinta ce se desfasura in fata ei, la mai putin de doi metri distanta, o privea pe tanara fata zambind, usor amuzata. Pentru cateva clipe, o facut pe Ioana sa simta un aer protector din partea vocii necunoscute.
Ioana se rosi si raspunde incurcata, incercand sa zambeasca.
-Nu… Cred ca am gandit cu voce tare. Cred…
Isi pune in cap o intrebare ciudata, nemaifiind atat de sigura de faptul ca ultimele doua fraze si le repetase in gand.
-Mie asa mi s-a parut. Dar e in regula, toti mai facem asta cateodata. Mai ales cand credem ca suntem singuri, spune vocea asezandu-se neinvitata langa Ioana pe banca invechita. Chiar si eu mai fac asta cateodata. Uneori nu iti dai seama daca esti cu adevarat singur, si incerci sa te autocompatimesti, pentru ca pana si cea mai pesimista si pierduta persoana stie ca porpriul psihic este cea mai puternica arma pe care o detine, capabila sa doboare absolut orice in jur. Poate ca asta ne face teama sa dispara in momente cheie, in care trebuie sa reactionam atent, inca in liniile acceptabile ale legilor morale.
Ioana privi incurcata persoana necunoscuta de langa ea, incercand sa ii inteleaga cuvintele si sa isi gaseasca urmatoarea miscare. Pentru moment i se facu frica, insa realiza ca privirea ei era prea blanda pentru a ataca. Incerca sa se linisteasca, insa pe exterior isi afisa teama bine proptita in subconstient.
-Nu te rusina, continua vocea. E in regula. Te inteleg perfect. De unde esti?
-De unde sunt?
-Se vede ca nu esti din Ploiesti.
-De ce? Ce e chiar asa de evident?
-Pentru mine e. Te-am vazut din momentul in care ai aparut in fata garii. Erai pierduta…
Un nou sentiment de teama incolti inversunat in sufletul Ioanei.
-M-ai urmarit?
-Stiam eu ca ma vei intelege gresit. Daca as raspunde afirmativ? Ce ai zice? Cum ai reactiona?
Ioana nu raspunde.
-Ti-e frica de mine, nu? continua vocea.
-Nu.
-Nu minti. Stiu asta. Ti-e frica de mine, si noi sentimente de insecuritate incoltesc in sufletul tau. Stiu ca ti-e frica de mine. Nu minti ca nu-si are rostul. Minciuna… Hmm… Minciuna nu rezolva nimic. Intotdeauna e bine sa spui lucrurilor pe nume, fara sa imprejmuiesti adevarul cu ganduri oarbe si fara strop de adevar. Iti este frica de mine. Deci… Cum ai reactiona daca ti-as spune ca te-am urmarit?
-Nu stiu. Probabil m-as ridica si as fugi…
-Cu ce te-ar ajuta asta?
-Trebuie sa existe pe aici un jandarm sau vreun politist comunitar.
-Esti sigura?
-Nu exista?
-Nu esti din orasul asta. Esti noua aici. Poate ca in Ploiesti oamenii legii stau ascunsi in carapacea lor. Nu-i asa ca te intrebi de ce esti linistita aici?
-Ba da.
-Eh, poate pentru asta. Pentru ca lumea e dresata sa stea linistita, astfel nu e nevoie de oameni ai legii in unele zone ale orasului. Dar totusi, persoane ca mine, exista. Mai rar, dar exista. Poate ca sunt o persoana obsedata de existenta unor oameni pierduti. Poate ca deja pregatesc ceva pentru tine, si nu e neaparat ceva placut. Poate ca o sa ai o surpriza cand ma vei cunoaste cu adevarat. Poate stiu prea multe despre tine si vreau sa aflu mai multe. M-am asezat neinvitata. Inseamna ca ceva talent in abordare am. Ce zici? Crezi ca am? Cine crezi ca sunt?
Ioana facu o miscare brusca incercand sa se ridice de pe canapea, insa vocea o prinde cu mainile sale incordate tinand-o in loc.
-Glumeam. Nu te speria, spune ea.
Ioana o priveste cu ochii sai speriati si senini.
-Am fost in acelasi tren cu tine. Am coborat in gara de sud si te-am vazut pierduta, mai ales la trecerea de pietoni, unde chiar erai agitata. Am avut niste treaba prin zona, si acum ma indrept pentru a-mi rezolva alte probleme personale. Si in trecere, uite ca te-am vazut pe canapeaua asta vorbind singura. Si am zis sa intru in vorba cu tine. Imi cer scuze daca te-am speriat. Nu am vrut. Glumeam cu tine.
-Nu a fost o gluma tocmai placuta…
-Stiu. Dar nu m-am putut abtine. Eh, varsta! O sa intelegi tu!
-Sa inteleg ca nici tu nu esti din oras? intreaba Ioana reluandu-si locul pe canapea.
-Da. Nu sunt de aici, dar cunosc Ploiestiul ca pe buzunarul meu. Sunt copilul de incredere a lu’ tata si ma pune sa ii fac tot felul de servicii. El e cu slujba lui idioata, dar banoasa, trebuie sa recunosc, tine intreaga familie in picioare, si nu prea are timp sa se ocupe de elementele birocratice. Si ma mai trimite pe mine sa platesc cate o factura ori sa am grija de cine stie ce acte… Nu am varsta necesara, dar m-am invatat, si am grija de tot ce tine de “jurisfictia” mea. Si cunosc orasul destul de bine… Totusi, nu-mi vine sa cred ca te-am speriat la gluma mea de mai devreme.
-Este pentru prima oara cand vin in Ploiesti de una singura si nu am apucat sa ma izbesc de lucrurile din jur. Nu prea sunt plimbata… si probabil nu vad lucrurile asa cum ar trebui.
-Nu trebuie sa fii plimbata. Lucrurile pe care orice om trebuie sa le traiasca, le va simti fie pozitive, fie negative, fara ajutorul nimanui. Nu trebuie sa te bazezi pe nimeni pentru a te maturiza. Asta oricum se va intampla, fie ca vrei, fie ca nu. Si crede-ma, nimeni din jurul tau nu trebuie sa te aiba in puf pentru a te proteja sau stiu eu. Lucrurile programate nu au logica si nu sunt bune de nimic. Exista o lume paralela pe care noi nu trebuie sa o deranjam. Cursul vietii nu trebuie schimbat.
-Ai o gandire profunda...
-Sunt o persoana ce a fost invatata sa filosofeze orice actiune ori existenta. In fine. Acum asta mai putin conteaza. Nu vreau sa te plictisesc cu ideile mele. Sunt multe de discutat din punctul asta de vedere. Tu…? Cati ani ai?
-Cincisprezece.
-Multi inainte!
-Multumesc, asemenea.
-Sa inteleg ca esti in primul an de liceu, nu?
-Da, raspunde Ioana cu o voce pierduta, incercand sa evite contactul privirilor.
-Nu a inceput deloc bine liceul, nu?
Ioana nu raspunde.
-Inteleg, continua vocea intelegand ca privirea ei o stanjeneste pe Ioana. Eh, nu trebuie sa disperi. Asa se intampla in general. Oamenii nu se pot intelege din primul moment in care acestia se cunosc. Trebuie sa treaca o vreme pentru a se pune bazele relatiei ce are sa se infiripe, desigur, daca aceasta poate exista vreodata. Exista si cazuri in care prima vedere spune multe si succede deja mai mult de jumatate din ceea ce trebuie sa fie, dar astea sunt cazuri din ce in ce mai rare, tinand cont de societatea in care traim, iar cand acestea exista, deja nu sunt pure, una dintre cele doua persoane nefiind in totalitate sincera. Aici nu ma refer la o relatie amoroasa, asa cum presupun ca te-ai gandit, ci la o relatie pur si simplu, asa cum exista peste tot in jur. Societatea este influentata de nebunia in care se scalda fiecare om in parte de ani de zile, ajungand in punctul in care nimeni nu priveste realitatea concret, ajungand la ideea animalica “fiecare pentru el”. Intr-adevar, traim in jungla, in totalitate. Nu exista nici un semn de intrebare. Relatiile intre oameni sunt deja depasite. Nu suntem in stare sa pastram o linie continua, pozitiv valorica intre noi insine. De aceea orice nou inceput, reprezinta nu altceva decat un nou cosmar. Asa este inceputul de liceu, inceputul facultatii, inceputul unei relatii amoroase, inceputul vietii de noapte… Prima oara se termina intotdeauna prea repede, nici nu te gandesti la miscarile pe care le faci si reactiile pe care le ai, dar totusi le continui pentru ca ti se pare interesant. E o noua senzatie, intr-adevar. Totusi viata de liceu e frumoasa. O sa fie… mai tarziu un pic. O sa cunosti prima iubire, o sa intelegi ce inseamna cu adevarat distractia, probabil o sa te imbeti pentru prima oara…
-Eu n-as prea crede, raspunde sec Ioana.
-De ce?
-Nu sunt prea sociabila. Nu sunt genul de persoana pe care o poti avea aproape. Nu stiu din cauza cui o fi, dar nu am prea multi prieteni… De fapt, nu am niciunul.
-O sa ai. Nu gandi asa. Or sa se intample lucruri la care nu te-ai fii gandit vreodata. O sa faci lucruri pe care nu-ti imagineai ca o sa le faci. Pff… O sa vezi tu. Anii de liceu sunt chiar niste ani incredibili. Sunt multe chestii de spus, insa nu vreau sa iti stric surprizele vietii, si mai ales… e prea putin timp. Sunt pe fuga. Trebuie sa plec, dar o sa ne revedem. Iti garantez asta. Tine minte o chestie. Promiti ca daca te intreb data viitoare cand ne vom intalni iti vei aduce aminte?
-O sa incerc. Dar nu cred ca va mai fi vreo “data viitoare”. De fapt sunt sigura.
-Nu mai fii asa sigura! spune vocea zambind. Viata nu e o stiinta exacta.
-Daca tu zici… In fine. Spune-mi!
-Tu reprezinti cele doua zeitati despre care se vorbeste in religie. Dumnezeu si satana! Ele nu exista. Tu esti Dumnezeu, tu poti fi satana. Astfel, nu lasa pe nimeni sa te faca sa crezi ca nu meriti ceea ce tu iti doresti, pentru ca nimeni nu iti poate lua ceea ce tu deja ai, ceea ce tu deja detii.
Urmeaza un moment de liniste in care Ioana priveste in gol incercand sa memoreze cuvintele vocii necunoscute, timp dupa care persoana se ridica de pe canapea tragandu-si gheozdanul dupa ea.
-Acum eu trebuie sa plec, spune vocea. Du-te acasa, du-te la scoala. Totul va fi bine. Mizilul intr-adevar, este un oras urat, dar orice zona are partea ei placuta. E totusi casa ta. Si Ploiestiul e urat. Foarte urat… crede-ma! Am plecat. Vom mai vorbi. Pa.
Persoana dispare in capatul aleii ca o iluzie, lasand-o pe Ioana sa priveasca in gol urmarind teoriile ei. Intreaga discutie se derulase mult prea repede pentru a fi constientizata prea bine, numeroase intrebari facandu-si aparitia. Aproape ca uitase cum arata persoana necunoscuta ce ii alintase singuratea, uitase seninatatea vocii acesteia, zambetul larg si privirea blanda ce o cotropise in acele cateva minute. Singurul element ce ii ramase adanc imprimat in minte era vocea blanda si calda ce o invaluise inca de la inceput. Era rasunatoare, impunatoare, dar blajina, emanand doar caldura si intelegere.
Vreme de cateva minute, Ioana nu se misca de pe canapea, incercand sa revina la realitate, timp dupa care se ridica brusc, cautand persoana necunoscuta din priviri. Se invarti in loc de cateva ori, insa imaginea blajina ce o intampinase inca din momentul in care ajunsese in capatul bulevardului continua sa persiste.
Soseaua era in continuare aglomerata si zgomotoasa, canapelele goale, trotuarele pustii, natura se indrepta in continuare spre poarta hibernarii. Nici urma de vocea ce o intampinase mai devreme.