Ea si umbrele de pe tavan - fragment 1

Intreaga imagine (imagine ce nu era deloc placuta) incepu a se derula in fata ochilor ei ce incercau sa zambeasca sec, in speranta ca forma sperantei avea sa se contureze. Geamurile compartimentului erau murdare, zgariate, iar in doua dintre colturile acestora, se vedeau urmele unor vechi abtipilduri razuite. Invelisul canapelelor crapase in diferite locuri, semn al imbatranirii apasatoare a acestora, iar podeaua era imbibata intr-o mizerie de nedescris. Ambalaje de cipsuri, guma de mestecat uscata, coji de seminte si o sticla de Cola ce se tot misca in fata si in spate, inertata de miscarile vagonului ce inca isi marea viteza.
Compartimentul ales de tanara fata era singurul din cele incercate la care inca mai functiona usa plianta si, cel mai important lucru, era departe de primele compartimente ocupate.
Spre mirarea Ioanei, in acea dimineata, putina lume populase mijlocul de transport al CFR-ului, cele sase vagoane fiind intr-o proportie ridicata, goale. Micul peron al garii era gol, singurele siluete ce bantuiau prin acel perimetru fiind cele ale aurolacilor ce isi serveau micul dejun inhalat dintr-o punga de hartie.
Imaginea mizera, sunetul nonconformist (dar neplacut) al vagoanelor trase de locomotiva anemica, privirile aurolacilor de pe peron ce o fixau pe Ioana intr-un mod usor terifiant, sticla de plastic ce se tot lovea de picioarele fetei, praful si cojile de seminte ce se contopeau perfect, toate aceste elemente faceau totul ca fiind marginea extrema a non-civilizatiei, urmata indeaproape de usa catre o noua realitate, poate ceva mai placuta, mai frumos populata, mai pozitiv privita.
Ideea ii venise instantaneu, fara explicatie.
Vroia doar sa iasa din orasul acela nenorocit si fara sens. Nu gasea un motiv pentru a ramane in acele cateva ore pana la amiaza prin parcurile populate de oameni mai putin placuti, innotand in mizeria de nedescris a strazilor periferice, si privind la ipocrizia din jur. Prefera sa vada toate aceste elemente si intr-o alta zona, intr-o zona cu care era mai putin familiarizata. Bani de bilet gasise intr-unul din buzunarele gecii, maruntis ce probabil zacea acolo de cateva zile. La intoarcere avea sa vina cu “nasul”. De ce nu? Auzise ca era la moda in acele zile. Mai toata lumea apela la “nas”. Ea de ce nu ar face-o? Oricum, ce avea sa pateasca? Avea nici cincisprezece ani si nu iesea in evidenta decat prin uratenia ei specifica. Poate ca intr-un moment de criza, avea sa fie protejata de propria imagine.
In cateva minute, imaginile se derulau din ce in ce mai rapid, insa nu chiar atat de repede precum isi imaginase ea. Era pentru prima oara cand mergea cu trenul si nu avea deloc o senzatie placuta. Era un pic dezamagita.
“In filme… totul se misca mai repede in momentul in care priveai pe geamul compartimentului… Aici de ce nu e asa?”
Fara raspuns.
Ioana.
Din nou fara raspuns.
Nu avea nici cea mai mica idee cam cat avea sa dureze drumul pana in Ploiesti. Prea putin o interesa. Important e ca iesise dintre cladirile ghimpate ale Mizilului.
Trenul parcurge drumul pana in Gara de Sud a municipiului in aproximativ patruzeci de minute. Timpul paru ca trecuse destul de repede, in doar cateva clipe parcurse, Ioana trezindu-se pe peronul garii din Ploiesti, inconjurata de oameni total diferiti fata de cei printre care traise ea, la fel de intunecati, la fel de mizeri, la fel de trisit, insa ceva mai placuti si mult mai numerosi. Pentru cateva momente, Ioana avu impresia ca cei din jur o priveau lung, ca si cand ar fi mirosit ca era clandestina in acel oras.
Se opri vreme de cateva minute in loc, undeva in mijlocul peronului 1 al garii, privind cele doua holuri semi-intunecate ce dadeau in fata garii, spre o semnificativa aglomeratie; si o intrare in sala de asteptare, ce parea un pic cam pustie fata de restul ambientului. Canapelele rosii din plastic, asezate discontinuu pe langa peretii exteriori ai cladirii, erau pline cu fete necunoscute, curioase si apatice, ce fixau cu privirea trupul strain al tinerei fete, ce in acel moment se simtea incoltita de o serie de priviri spion, trimise poate de parintii ei.
Prostii.
Parintii ei sunt in totalitate dezinteresati de ea, asa ca nu ar avea de ce sa isi bata capul cu astfel de ganduri tampite. Erau pur si simplu niste romani get-beget carora le place sa inghita si sa cantareasca nemilos si nesimtit orice om ce iesea in evidenta cu ceva (in cazul acela, uimirea).
Ioana pasii pe unul dintre holurile semi-intunecate, alegand sa ocoleasca sala de asteptare care probabil era populata de doua, trei persoane rasfirate ce aveau sa o izbeasca de asemenea cu priviri ucigatoare.
Vroia sa ajunga in strada, sa se piarda in multime.
Aglomeratia centrului sudic al orasului Ploiesti o ametea, facand-o pe Ioana vreme de cateva minute sa ramana inmarmurita in fata garii de sud, privind pierduta aglomeratia de masini ce se claxonau si se injurau nervos pe sensurile bulevardului ce se pornea inca din sensul giratoriu format de un monument al eroilor (unul dintre numeroasele monumente din oras). Statia de autobuz din fata garii era mai putin populata, vreo trei, patru studenti se tot invarteau nervosi in acel perimetru in asteptarea autobuzului ce avea sa ii duca spre Universitate. Se vedea ca traseul respectiv intarzia sa apara.
Statia de autobuz de pe partea opusa, plasata ceva mai aproape de monument, era intr-adevar supra-populata. Numeroase trasee porneau din acea statie, si in acelasi timp, acestea se uneau cu alte cateva care duceau in directii aproximativ identice. Liceele din zona, autogara din apropiere, gara de sud feroviara, centrul comercial BIG si capatul bulevardului, faceau din zona sudica a orasului o adevarata zona de tranzitie umana, niciodata pustie, intotdeauna aglomerata.
Orasul nu parea un loc in care te puteai rataci, insa putea deveni foarte usor sufocant. Pentru tanara fata, trecerea de la Mizil la Ploiesti fusese cam brusca, aparent neplacuta, dar interesanta. Mizilul era cu mult mai mic, mult mai putin aglomerat, intr-adevar, agitat, insa nu exagerat, mult mai putin zgomots… pe cand Ploiestiul…
Trecu incet pe langa statia de autobuz din fata garii, aruncand priviri asupra studentilor agitati ce o ignorau in totalitate. Nu aveau deloc niste chipuri prea optimiste. Erau ganditori, mult prea ganditori. Probabil aveau vreun examen de dat in acea zi. Dar sesiunea… Nu era nici o sesiune in acea perioada. In clipa urmatoare, Ioana ajunge in capatul trecerii de pietoni, asteptand ca vreun sofer sa ii dea voie sa traverseze strada cu patru benzi, aprig circulata. Acest moment intarzia sa apara, ca si cand soferii nu o observau pe fata ce privea in stanga si in dreapta cu ochii sai mari si cenusii, facand pasi in fata si in spate nehotarati, incercand sa aleaga o clipa prielnica pentru a traversa. Nu era nici un semafor amplasat la acea trecere, chiar daca aceasta depasea doisprezece metri.
Probabil se vedea de la distanta ca fata nu calcase de prea multe ori prin Ploiesti. Parea cu adevarat picata din cer…
O frana brusca o trezi la realitate, apoi o privire taioasa o facu pe Ioana sa inteleaga ca este momentul in care ar putea traversa nenorocitele de patru benzi, acum stagnate. O Dacie rosie franase brusc, probabil soferul observand starea de neintelegere a fetei, facandu-i apoi semne nervoase sa treaca. Nu ii aruncase deloc o privire prietenoasa.
Parcurge trecerea, apoi statia aglomerata din fata sensului giratoriu, ajungand in final, in capatul Bulevardului Castanilor, loc in care lucrurile pareau ceva mai linistite. Desigur, soseaua era la fel de aglomerata, zgomotoasa, cu autoturisme ce accelerau si franau brusc, mergeau bara la bar, claxonau, injurau, totul pentru a patrunde linia defensiva a semafoarelor, ce pareau a fii amplasati impotriva nervilor umani. La ora aceea, bancile bulevardului erau in mare parte goale, doar cateva fiind atinse de un suflet ceva mai in varsta ce dorea sa isi linisteasca puterile ramase si gandurile aglomerate si imbatranite. Din cand in cand mai era cate un batran care statea privind in gol, tinand strans in mana lesa cainelui de companie, ca si cand i-ar fi fost frica, ca acesta sa nu plece, sa il lase in totalitate singur.
Ioana explora din priviri fiecare felie de realitate din jur.
Intreaga zona era acoperita de un colorit ciudat, un semn ca netura se pregatea de hibernare. Frunze, brate moarte ale castanilor ce acopereau bancile imprejmuite de castane, o verdeata ce parea ca paleste pe fiecare zi ce trecea, totul luminat de un soare cu dinti. Mergea in pas de plimbare, lovind cu pantofii ei negri natura moarta de la picioare, simtindu-se pentru prima oara “ne-privita” de ochii pustii ai celor din jur.
Se simtea pentru prima oara libera.
Se simtea linistita.
Era bine.
In sfarsit, secundele pareau ca trec mai repede ca pana atunci. In scurt timp, avea sa se intoarca acasa, iar o noua zi stupida avea sa se transforme in ceva mult mai interesant.
Se opreste la un moment dat pe o banca, ceva mai ferita de aglomeratia soselei ce traversa parcul de castani, incercand sa simta punctul maxim de extaz al noii realitati in care se scalda. Vroia sa simta o noua lume, vroia sa vada chipuri noi, vroia sa le compare cu realitatea de acasa.
Parcurge repede aleea spre dreapta, intinsa ca o ramificatie a trotuarului, oprindu-se pe banca de lemn, ce se vedea vopsita in urma cu multa vreme. Parea jilava, dar nu respingatoare. Isi incrucisa bratele si arunca priviri in jur cu placere. Era diferit de ceea ce vazuse pana atunci in Mizil. Era placut.
-Daca liceul l-am ales in Mizil, facultatea o voi face aici…
Vocea ei prinsese o nuanta ceva mai optimista, gandurile indreptandu-se spre imagini si momente aparent viitoare, pe care imaginatia i le daruia, in speranta de a scapa de evenimente morbide ce o cotropisera atata amar de vreme. Isi privi incheieturile mainilor si zambi. Nu era un zambet ironic, era un zambet ceva mai optimist.
-Asa ceva nu se va mai intampla.
Isi atinge bandajele, revazand momentele opace ce le traise in secunda in care isi crestase venele.
-Va fi bine.
Niciodata nu spusese acest lucru. Era pentru prima oara.
Va fi bine.
Va fi bine.
Repeta in minte cuvintele cu daruire, crezand cu adevarat in ele.
-Ce faci? Vorbesti singura?
Vocea ce se auzi o facu pe Ioana sa tresara si sa isi indrepte privirea catre trupul ce o asaltase cu o intrebare vorbita suav, chiar placuta. Fiinta ce se desfasura in fata ei, la mai putin de doi metri distanta, o privea pe tanara fata zambind, usor amuzata. Pentru cateva clipe, o facut pe Ioana sa simta un aer protector din partea vocii necunoscute.
Ioana se rosi si raspunde incurcata, incercand sa zambeasca.
-Nu… Cred ca am gandit cu voce tare. Cred…
Isi pune in cap o intrebare ciudata, nemaifiind atat de sigura de faptul ca ultimele doua fraze si le repetase in gand.
-Mie asa mi s-a parut. Dar e in regula, toti mai facem asta cateodata. Mai ales cand credem ca suntem singuri, spune vocea asezandu-se neinvitata langa Ioana pe banca invechita. Chiar si eu mai fac asta cateodata. Uneori nu iti dai seama daca esti cu adevarat singur, si incerci sa te autocompatimesti, pentru ca pana si cea mai pesimista si pierduta persoana stie ca porpriul psihic este cea mai puternica arma pe care o detine, capabila sa doboare absolut orice in jur. Poate ca asta ne face teama sa dispara in momente cheie, in care trebuie sa reactionam atent, inca in liniile acceptabile ale legilor morale.
Ioana privi incurcata persoana necunoscuta de langa ea, incercand sa ii inteleaga cuvintele si sa isi gaseasca urmatoarea miscare. Pentru moment i se facu frica, insa realiza ca privirea ei era prea blanda pentru a ataca. Incerca sa se linisteasca, insa pe exterior isi afisa teama bine proptita in subconstient.
-Nu te rusina, continua vocea. E in regula. Te inteleg perfect. De unde esti?
-De unde sunt?
-Se vede ca nu esti din Ploiesti.
-De ce? Ce e chiar asa de evident?
-Pentru mine e. Te-am vazut din momentul in care ai aparut in fata garii. Erai pierduta…
Un nou sentiment de teama incolti inversunat in sufletul Ioanei.
-M-ai urmarit?
-Stiam eu ca ma vei intelege gresit. Daca as raspunde afirmativ? Ce ai zice? Cum ai reactiona?
Ioana nu raspunde.
-Ti-e frica de mine, nu? continua vocea.
-Nu.
-Nu minti. Stiu asta. Ti-e frica de mine, si noi sentimente de insecuritate incoltesc in sufletul tau. Stiu ca ti-e frica de mine. Nu minti ca nu-si are rostul. Minciuna… Hmm… Minciuna nu rezolva nimic. Intotdeauna e bine sa spui lucrurilor pe nume, fara sa imprejmuiesti adevarul cu ganduri oarbe si fara strop de adevar. Iti este frica de mine. Deci… Cum ai reactiona daca ti-as spune ca te-am urmarit?
-Nu stiu. Probabil m-as ridica si as fugi…
-Cu ce te-ar ajuta asta?
-Trebuie sa existe pe aici un jandarm sau vreun politist comunitar.
-Esti sigura?
-Nu exista?
-Nu esti din orasul asta. Esti noua aici. Poate ca in Ploiesti oamenii legii stau ascunsi in carapacea lor. Nu-i asa ca te intrebi de ce esti linistita aici?
-Ba da.
-Eh, poate pentru asta. Pentru ca lumea e dresata sa stea linistita, astfel nu e nevoie de oameni ai legii in unele zone ale orasului. Dar totusi, persoane ca mine, exista. Mai rar, dar exista. Poate ca sunt o persoana obsedata de existenta unor oameni pierduti. Poate ca deja pregatesc ceva pentru tine, si nu e neaparat ceva placut. Poate ca o sa ai o surpriza cand ma vei cunoaste cu adevarat. Poate stiu prea multe despre tine si vreau sa aflu mai multe. M-am asezat neinvitata. Inseamna ca ceva talent in abordare am. Ce zici? Crezi ca am? Cine crezi ca sunt?
Ioana facu o miscare brusca incercand sa se ridice de pe canapea, insa vocea o prinde cu mainile sale incordate tinand-o in loc.
-Glumeam. Nu te speria, spune ea.
Ioana o priveste cu ochii sai speriati si senini.
-Am fost in acelasi tren cu tine. Am coborat in gara de sud si te-am vazut pierduta, mai ales la trecerea de pietoni, unde chiar erai agitata. Am avut niste treaba prin zona, si acum ma indrept pentru a-mi rezolva alte probleme personale. Si in trecere, uite ca te-am vazut pe canapeaua asta vorbind singura. Si am zis sa intru in vorba cu tine. Imi cer scuze daca te-am speriat. Nu am vrut. Glumeam cu tine.
-Nu a fost o gluma tocmai placuta…
-Stiu. Dar nu m-am putut abtine. Eh, varsta! O sa intelegi tu!
-Sa inteleg ca nici tu nu esti din oras? intreaba Ioana reluandu-si locul pe canapea.
-Da. Nu sunt de aici, dar cunosc Ploiestiul ca pe buzunarul meu. Sunt copilul de incredere a lu’ tata si ma pune sa ii fac tot felul de servicii. El e cu slujba lui idioata, dar banoasa, trebuie sa recunosc, tine intreaga familie in picioare, si nu prea are timp sa se ocupe de elementele birocratice. Si ma mai trimite pe mine sa platesc cate o factura ori sa am grija de cine stie ce acte… Nu am varsta necesara, dar m-am invatat, si am grija de tot ce tine de “jurisfictia” mea. Si cunosc orasul destul de bine… Totusi, nu-mi vine sa cred ca te-am speriat la gluma mea de mai devreme.
-Este pentru prima oara cand vin in Ploiesti de una singura si nu am apucat sa ma izbesc de lucrurile din jur. Nu prea sunt plimbata… si probabil nu vad lucrurile asa cum ar trebui.
-Nu trebuie sa fii plimbata. Lucrurile pe care orice om trebuie sa le traiasca, le va simti fie pozitive, fie negative, fara ajutorul nimanui. Nu trebuie sa te bazezi pe nimeni pentru a te maturiza. Asta oricum se va intampla, fie ca vrei, fie ca nu. Si crede-ma, nimeni din jurul tau nu trebuie sa te aiba in puf pentru a te proteja sau stiu eu. Lucrurile programate nu au logica si nu sunt bune de nimic. Exista o lume paralela pe care noi nu trebuie sa o deranjam. Cursul vietii nu trebuie schimbat.
-Ai o gandire profunda...
-Sunt o persoana ce a fost invatata sa filosofeze orice actiune ori existenta. In fine. Acum asta mai putin conteaza. Nu vreau sa te plictisesc cu ideile mele. Sunt multe de discutat din punctul asta de vedere. Tu…? Cati ani ai?
-Cincisprezece.
-Multi inainte!
-Multumesc, asemenea.
-Sa inteleg ca esti in primul an de liceu, nu?
-Da, raspunde Ioana cu o voce pierduta, incercand sa evite contactul privirilor.
-Nu a inceput deloc bine liceul, nu?
Ioana nu raspunde.
-Inteleg, continua vocea intelegand ca privirea ei o stanjeneste pe Ioana. Eh, nu trebuie sa disperi. Asa se intampla in general. Oamenii nu se pot intelege din primul moment in care acestia se cunosc. Trebuie sa treaca o vreme pentru a se pune bazele relatiei ce are sa se infiripe, desigur, daca aceasta poate exista vreodata. Exista si cazuri in care prima vedere spune multe si succede deja mai mult de jumatate din ceea ce trebuie sa fie, dar astea sunt cazuri din ce in ce mai rare, tinand cont de societatea in care traim, iar cand acestea exista, deja nu sunt pure, una dintre cele doua persoane nefiind in totalitate sincera. Aici nu ma refer la o relatie amoroasa, asa cum presupun ca te-ai gandit, ci la o relatie pur si simplu, asa cum exista peste tot in jur. Societatea este influentata de nebunia in care se scalda fiecare om in parte de ani de zile, ajungand in punctul in care nimeni nu priveste realitatea concret, ajungand la ideea animalica “fiecare pentru el”. Intr-adevar, traim in jungla, in totalitate. Nu exista nici un semn de intrebare. Relatiile intre oameni sunt deja depasite. Nu suntem in stare sa pastram o linie continua, pozitiv valorica intre noi insine. De aceea orice nou inceput, reprezinta nu altceva decat un nou cosmar. Asa este inceputul de liceu, inceputul facultatii, inceputul unei relatii amoroase, inceputul vietii de noapte… Prima oara se termina intotdeauna prea repede, nici nu te gandesti la miscarile pe care le faci si reactiile pe care le ai, dar totusi le continui pentru ca ti se pare interesant. E o noua senzatie, intr-adevar. Totusi viata de liceu e frumoasa. O sa fie… mai tarziu un pic. O sa cunosti prima iubire, o sa intelegi ce inseamna cu adevarat distractia, probabil o sa te imbeti pentru prima oara…
-Eu n-as prea crede, raspunde sec Ioana.
-De ce?
-Nu sunt prea sociabila. Nu sunt genul de persoana pe care o poti avea aproape. Nu stiu din cauza cui o fi, dar nu am prea multi prieteni… De fapt, nu am niciunul.
-O sa ai. Nu gandi asa. Or sa se intample lucruri la care nu te-ai fii gandit vreodata. O sa faci lucruri pe care nu-ti imagineai ca o sa le faci. Pff… O sa vezi tu. Anii de liceu sunt chiar niste ani incredibili. Sunt multe chestii de spus, insa nu vreau sa iti stric surprizele vietii, si mai ales… e prea putin timp. Sunt pe fuga. Trebuie sa plec, dar o sa ne revedem. Iti garantez asta. Tine minte o chestie. Promiti ca daca te intreb data viitoare cand ne vom intalni iti vei aduce aminte?
-O sa incerc. Dar nu cred ca va mai fi vreo “data viitoare”. De fapt sunt sigura.
-Nu mai fii asa sigura! spune vocea zambind. Viata nu e o stiinta exacta.
-Daca tu zici… In fine. Spune-mi!
-Tu reprezinti cele doua zeitati despre care se vorbeste in religie. Dumnezeu si satana! Ele nu exista. Tu esti Dumnezeu, tu poti fi satana. Astfel, nu lasa pe nimeni sa te faca sa crezi ca nu meriti ceea ce tu iti doresti, pentru ca nimeni nu iti poate lua ceea ce tu deja ai, ceea ce tu deja detii.
Urmeaza un moment de liniste in care Ioana priveste in gol incercand sa memoreze cuvintele vocii necunoscute, timp dupa care persoana se ridica de pe canapea tragandu-si gheozdanul dupa ea.
-Acum eu trebuie sa plec, spune vocea. Du-te acasa, du-te la scoala. Totul va fi bine. Mizilul intr-adevar, este un oras urat, dar orice zona are partea ei placuta. E totusi casa ta. Si Ploiestiul e urat. Foarte urat… crede-ma! Am plecat. Vom mai vorbi. Pa.
Persoana dispare in capatul aleii ca o iluzie, lasand-o pe Ioana sa priveasca in gol urmarind teoriile ei. Intreaga discutie se derulase mult prea repede pentru a fi constientizata prea bine, numeroase intrebari facandu-si aparitia. Aproape ca uitase cum arata persoana necunoscuta ce ii alintase singuratea, uitase seninatatea vocii acesteia, zambetul larg si privirea blanda ce o cotropise in acele cateva minute. Singurul element ce ii ramase adanc imprimat in minte era vocea blanda si calda ce o invaluise inca de la inceput. Era rasunatoare, impunatoare, dar blajina, emanand doar caldura si intelegere.
Vreme de cateva minute, Ioana nu se misca de pe canapea, incercand sa revina la realitate, timp dupa care se ridica brusc, cautand persoana necunoscuta din priviri. Se invarti in loc de cateva ori, insa imaginea blajina ce o intampinase inca din momentul in care ajunsese in capatul bulevardului continua sa persiste.
Soseaua era in continuare aglomerata si zgomotoasa, canapelele goale, trotuarele pustii, natura se indrepta in continuare spre poarta hibernarii. Nici urma de vocea ce o intampinase mai devreme.