O limba verde (proza scurta)

Tranti usa camerei sale, ignorand in gand sunetul scos de aceasta in timpul impactului. Simti cum tocul pocni si astepta ca din secunda in secunda, geamul acesteia sa crape sau sa se desprinda. Icni un pic in mintea lui, insa isi continua pasii pe holul scurt pana in sufragerie. Isi trage in mers camasa militareasca ce avea steagurile germaniei cusute pe bicepsi, cu un ochi atent la bocancii ce aveau sireturile desfacute. In camera de zi, tatal sau statea in fotoliul invechit si chilodit, picior peste picior, cu ochii absorbiti de imaginile miscatoare din acea carcasa ce mirosea mai tot timpul a ars, asteptand parca sa se intample ceva cu mult mai interesant decat era deja. Aparitia fiului sau in camera nu ii trezi niciun sentiment. Nici tanarul nu se implica prea mult in aceasta coordonanta de sentimente, asa ca trecu mai departe peste covorul puternic colorat, in holul principal al apartamentului, trantind in aceeasi maniera inocenta, ura in urma lui, de data aceasta o usa fara geam. Holul imediat urmator era cu mult mai intunecat, singura lumina ce isi facea loc printre firicelele negre, venind pe crapatura usii dinspre bucatarie, care imediat se deschide in momentul in care zgomotul celei anterioare isi facu aparitia. In pragul acesteia isi facu aparitia mama baiatului, care isi stergea mainile cu un prosop portocaliu.
-Ia zi, mama, ce vrei sa iti aduc de afara?
-Galeata aia, rosie, in care tineam noi bulbii aia de gladiole, aia mare! O stii?
-Cred ca da. Unde este pusa?
-Sub geamul balconului, ultimul din dreapta.
Baiatul incuvinta, apoi se apleca sa isi lege sireturile la bocanci, se opri insa dupa cateva momente, dupa o strafulgerare ce ii patrunde in mintea goala, clipa ce il facu sa renunte la ceea ce incepuse sa faca.
-Nu ti le mai legi?
-Ce?
-Sireturile.
-Da-le-n ma-sa!
-Ai nevoie de lumina? Iti dau bricheta aia cu lanterna?
-Nu. Ma descurc.
-Poate te impiedici si, Doamne-fereste, iti rupi gatul pe scari!
-Hai, domle’, lasa-ma ca nu mor!
Apoi iesi in aceeasi maniera precum isi facuse aparitia in holul principal al apartamentului.
Se trezi in casa scarii, unde peretii si scarile erau cufundate intr-un intuneric dens si nemiscat, nepatruns de nici cel mai mic firicel de lumina artificiala. O liniste completa lovi usile apartamentelor ca si cand nimeni nu traia acolo.
Baiatul se opri vreme de cateva momente in loc, pentru a se cauta in buzunare de telefonul mobil, injurand in acelasi timp printre dinti ca nu accepta bricheta cu lanterna pe care maica-sa i-o putea da inainte sa iasa din casa. Pana la urma dadu din mana a lehamite, spunandu-si in sine ca oricum se poate descurca si fara. Impinge de usa ce dadea catre iesirea din spate a blocului, observand cu stupoare ca e incuiata.
-‘Tu-i gura ma-sii de bosorog!
Apoi se intoarce in casa injurand in continuare.
-Ce-ai patit?
-E incuiat! Iar bosorogul ala de administrator…
-Iti dau cheile acum, stai putin.
-De ce dracului o incuie nenorocitul ala, nu pot sa-mi dau seama?!
-Pentru ca pe holuletul ala mai vin aia de la patru si beau. Lasa mizerie si tot el face curatenie. Mai fac si galagie pe de-asupra, ca tare prosti sunt! Nesimtiti!
-Pai si de ce nu se ia de aia?
-Degeaba le spune, tu crezi ca ar fi prima oara?
-Un drac sa-i ia si p’aia!
Apuca cheile si iese intr-o maniera parca mai nervoasa ca mai devreme.
Se chinuie orbecanid sa descuie usa (destul de fragila care cu siguranta putea fi doborata printr-o simpla pocnire cu piciorul daca era la o adica), apoi patrunde in holul ce dadea in intrarea din spatele blocului, coborand cu atentie cele patru trepte. Se trezi in cele din urma afara, oprindu-se vreme de cateva clipe pentru a-si cauta pachetul de tigari. Daca tot iesise afara, mergea o tigare…
Nu murea ma-sa daca mai astepta putin. Pana la urma, daca avea nevoie de galeata aia urgent, s-ar fi dus ea sa o ia. Nu s-a dus, inseamna ca nu era o graba.
Se cotrobaie dupa tigari, apoi dupa chibrit, pentru ca in final sa isi aprinda Kentul lung, penultimul din pachetul necartonat care se cam turtise in buzunarul hainei militaresti.
Era o noapte calduroasa pentru acel final de martie, iar cerul se arata destul de promitator pentru ziua ce avea sa vina. Limpede, sincer, luminat usor de catre astrul noptii, cuprins de o tacere mirobolanta pe care nu intotdeauna o puteai simti ca locuitor al acelui oras. Era trecut insa de miezul noptii, iar traficul urban se mai linistise in acea zona apropiata de periferie.
In sfarsit trecuse iarna, pentru ca parca tare mult ii chinuise pe cei din sudul tarii in acel an. Caldura si intretinerea unui apartament se scumpise din nou, iar lucrurile economice pareau ca stau din ce in ce mai prost, iar iarna parca ingreuna situatia. Iar el, abia astepta caldura. Era un om al drumetiei si a dormitului sub raza noptii, limpede si senina. Hiberna in timp cu ursu’ si se juca cu el cand era cald. Visa cu ochii deschisi si numara zilele pana in vara, cand totul avea sa reinvie cu adevarat, iar sezonul pentru drumetii pe munte se deschidea.
Sufla cu putere fumul din plamani, plimbandu-si ochii pe cerul care parea mai frumos ca in serile trecute, se apropia de maretia pe care el o cunostea si o astepta in fiecare primavara cu nerabdare.
Parca mai era putin de lucru in coltul vestic al acestuia.. 
Tigarea paru un pic cam scurta, ori timpul trecuse cu mult prea repede, pentru ca in doar cateva clipe parca, baiatul se trezi cum pielea degetelor ii este fripta de mucul ce se micsorase. Tutun parea ca nu mai e, luminita rosiatic-portocalie ajungand in cele din urma la vata plina de filtre ce ar fi trebuit sa retina impuritatile. O arunca la cativa metri de el, apoi isi arunca privirea in jurul sau cu ochii atintiti dupa acea galeata de care mama lui avea nevoie.
Simti miros de ars.
Fiindu-i teama ca nu cumva ceva din gradinita sa se fi aprins, nascand preludiul unei adevarate tragedii, baiatul se uita atent pe marginea peretilor blocului.
La aproximativ patru metri de dreapta lui, de-a lungul balconului sau chiar, acolo unde peretii cladirii se uneau la 90 de grade, formand o scobitura paralelipipedica in intreaga constructie, o scobitura in care oamenii din bloc isi tineau lucrurile de care rar aveau nevoie, poate chiar si acea galeata tot acolo se afla; baiatul zari o prezenta ascunsa in acel intuneric dens – in acea scorbura nicio lumina artificiala cat de puternica ar fi fost ea, nu ar fi putut patrunde.
Initial simti prezenta necunoscuta, apoi privirea i se izbi de valuri de aburi ce ieseau din acel intuneric. Ciuli urechile si auzi o respiratie greoaie si amenintatoare cum il priveste prin coltul peretelui, propunandu-i sa isi deschida portile in fata terorii ce ii dadea tarcoale.
Baiatul incremeni, uitand de toate acele ganduri frumoase pe care le enumerase in timpul tigarii, simtind cum muschii ii impietresc, cum inima i-o ia razna si cum acea nuanta tulburatoare ii cucereste intregul corp. Ar fi vrut sa fuga, insa ceva il tinea in loc… Acel cineva? Acea “chestie” care i-ar fi suflat in ceafa il tinea impietrit? Stana de piatra…?
Nu se vedea niciun chip, niciun trup, nicio forma dupa acel perete, insa baiatul stia, simtea ca acea entitate exista.
Nu credea in rahaturi…
Dormise in salbaticie de nenumarate ori, insa niciodata nu a trecut printr-o asemenea senzatie, deloc placuta…
-Cine… esti?...
In clipa urmatoare, din acel intuneric, o alta pacla se nastea dintr-o opacitate perfecta, usor-usor conturandu-se intr-o forma cunoscuta. Un chip desenat din intuneric, un chip ascutit de om, din cate se parea, fara par, cu o forma alungita a barbiei. Nu se distingea nicio forma in afara de contur si de cei doi ochi rosii, aprinsi, stralucitori in acea noapte perfecta.
Negru.
Era mai negru decat negrul…
Intuneric.
Iar mirosul acela imputit...
Nu era nimic uman din acel neant opac din care se porneau doua coarne lungi si usor incovoiate, ca de tap. Nu era nimic uman in acel miros. Nu era nimic uman in acel intuneric, si nici in acei aburi care se parea ca sunt singurii ce straluceasc in acel vant racoros de noapte. Nu era nimic uman in acea ipostaza.
De parca lanturile ce ii tineau trupul se evaporara, baiatul o zbunghi inapoi in bloc, impiedicandu-se de sireturile bocancilor militaresti, aterizand in genunchi pe primele trepte intampinate. Nu erau multe… doua… sau trei. Icnind de teama, se ridica de parca obstacolul nici nu ar fi existat, izbind cu putere usa ce dadea in scara blocului. Mai avea doar cativa pasi pana in apartamentul sau, loc in care spera sa se salveze de acea entitate imputita. Cand deschide usa insa, in pragul acesteia se afla un alt val de intuneric, parca la fel de opac si la fel de dens ca cel intalnit in gradinita. Baiatul impietri din nou, privind terifiat.
Icni.

Un val de sange izbi peretele din stanga lui, apoi cativa stropi se preling pe acele trepte. Nu erau multe… doua… sau trei.

Iona - fragment

1.
Preludiu – portetul unei familii moderne

Nimic nu se compara cu frumusetea unei familii perfecte intr-un cadru mai mult ca perfect peste care zburda acei fluturasi ai mintii si ai imaginatiei, de asemenea perfecti. Ferestrele casei indeajuns de mari cat sa ascunda toti militarii din Brazilia, batute atent in margini rosii zglobii, acoperite de perdele pe fundal bleu peste care se conturau acele balonase roz tinute de iepurasii larg zambitori, expuse infipt in niste pereti de asemenea perfecti, ce ingradeau acele camere in care adese ori, rasfatatul copil al familiei se ratacea.
Desigur, nu era pericol ca acesta sa pateasca ceva, pentru ca bona-cea-viteaza aparea intotdeauna cu ochii tresarindu-i a prema, pentru a-l salva pe micul-print (printesa) de la o te-miri-ce tragedie.
Apoi tatal bine pus intr-o functie (NEAPARAT) de conducere in vreun trust mai mult decat cunoscut, venea si impartea hartiile cu valoare pe care le purta intotdeauna dupa el in portofel, cu super-nanny ce l-a asigurat ca ipocrizia lui va fi dusa mai departe in aproximativ zece ani. Doamna-perfectiune, gaina acelei ograzi speciale, venea si o lauda si ea de asemenea pe salvatoarea viitorului mostenitor, aruncandu-i mai in scarba sau nu, doua hartii pentru un pachet de cafea, d’ala scump, ca nu se incurca ea cu maruntisuri.
Si toata lumea se tinea de mana si dansa, de sarbatori deveneau brusc mai buni, dupa acestea, reveneau la ritualurile lor satanice, priveau totul optimist pentru ca nu duceau lipsa de nimic, si se intrebau cum de altii sunt asa lenesi si n-au, iar ei atat de destepti si se lafaie in loteria vietii?!
In cativa ani, copilul creste, ii da primul floc (asta pe la unspe ani, dupa prima muie – de! E copil de familie importanta, la ce te asteptai? Sa ramana virgin pana la majorat?) si topaie din ce in ce mai ignorant prin holurile casei amplasate in cel mai tulburator de frumos cartier al orasului, construit dupa modelul americano-romanesc pe care chiar cele mai importante persoane din za city il inventase.
Doamne! Cata perfectiune! Nici cel mai cub dintre cuburi nu cunostea aceasta simetrie patrata de exceptie.
Intotdeauna computerul sau era cel mai performant din clasa, hainele sale cele mai scumpe, si, de ce nu!?? Adica, cum, printi’al meu sa n-aiba ultima marca de touch? acel telefon mobil la care toti copiii din scoala – vai ce badarani si tarani imputit is ei – ravnsesc, dar, precum zicea si Borat despre sora-sa: You will never get this! You will never get this! Adidasii pe care el ii purta erau cumparati inainte ca cei de la Nike sau Puma sa ii lanseze pe piata pentru ceilalti bieti-muritori; parfumul sub care facea dus (n-ai idee unde aunge tehnologia!) era cumparat dupa pret, nu dupa miros, pen’ ca pan’ la urma nimic nu miroase mai frumos decat bogatia si maretia! Cumparaturile nu si le putea face din marketurile prinse de febra reducerilor, pentru ca asta nu se ridica la nivelul lor de existenta, si cum ar fi fost ca directorul unui mare trust sa fie vazut la reduceri pentru mancare?! Auzi, dumitale, ce jignire! Copilul intotdeauna stramba din nas daca mirosea a mici si nu a McDonald’s, chiar daca erau sanse 50-50 ca inauntru sa fie cam aceeasi carne, rafinata insa dupa o anumita reteta.
In scoala primara, parturile lor erau mirosite cu admiratie de invatatoare, inflamandu-si narile de fiecare data cand impartea acel miros parfumat pe cele doua nari de hipopotam ce zbarleau firele de mustata inabusite de duhoare si transpiratie.
Cand se ragaia in clasa, copii incepeau sa rada zgomotos, de asemenea si profesorul, abia apoi vinovatul era dat afara pentru impertinenta. Era iertat repede pentru ca in clasa a cincea, a sasea, erau prea mici pentru a cunoaste cuvantul acela. (Mai problematic e faptul ca acel cuvant nu avea sa fie cunoscut si disecat de acesti copii nici dupa ce treceau de pragul adolescentei. Ei erau prea perfecti pentru a pronunta acea greutate de litere ce se imbinau intr-o sonoritate mai proasta ca cea a celor de la Linkin Park. Desigur, In the end era fredonat de fiecare data cand li se dadea sansa, pentru ca, in acei ani 2000 era mai la moda decat fusese vreodata Macarena pentru parintii lor. Nu trebuia sa inteleaga nimeni o iota, era indeajuns de cul (cool – pt cei veniti de pe alta planeta) pentru faptul ca si albii pot canta rap si in acelasi timp, sa isi chinuie instrumentele cu doua acorduri invatate, si alea chinuite... Pentru ei, Lacrimosa nu exista, iar Slipknot era un cacat!)
Precum anii treceau, veneau si petrecerile pline de perfectiune americaneasca, in care doar cei speciali aveau dreptul sa intre pe acea usa perfecta, intr-o ambianta mai mult ca perfecta, printre niste oameni cu adevarat perfecti. Ce mai! ?? ! Nici ingerii nu sunt la fel de perfecti ca ei! (Din nou voi fi acuzat de blasfemie – nimeni nu va accepta o simpla ironie) Pustoaicele care au inceput deja sa isi rada parul pubian, danseaza pe mesele de cristal tinand tigara si cutia de energizant in aceeasi palma, iar baietasii isi misca picioarele in jeansii lor de cel putin doua hartii cu valoare, in ritmurile in care Eminem face misto de propria natiune. Dupa miezul noptii, cateva cupluri se retrag pentru petting , unele sunt inca la inceput, altele sunt deja suficient de largite cat sa lase intrare libera pentru lupii rosii ai lui Stalin. Parintii privesc cu mandrie, mamelor scurgandu-se lacrimi de emotie, in momentul in care isi vad fiicele sugand primul penis din viata lor, cu putin efort si exercitiu, vor ajunge la nivelul stramosilor lor.
-Fiica noastra a crescut… spune femeia emotionata, strangandu-si palmele de fericire si slabindu-si ochii in lacrimi, privindu-l apoi pe sotul ei care isi asaza cravata si isi incheie fermoarul. Dupa, ii face semn menajerei sa se ridice din genunchi si o indeamna sa dispara din fata lui. Ejacularea a fost asa cum a avut nevoie.
El tace, niciodata nu vorbeste despre copiii lui. Stia ce a iesit din el, si stie ca ii poate compara cu spermatozoizii avortati in gura menajerei, secretarei si, de ce nu, a profesoarei tinere cu care fie-sa face pregatire la matematica, engleza, literatura romana, chimie, fizica si religie! Normal! Pentru ca si ei sunt tot crestini, mai ales atunci cand ofera milioane pentru ca Dumnezeu sa le tina loc liber in Rai. Doar capului familiei… nevasta-sa este prea putin importanta (de tras i-o trage mai rar decat echipa nationala de fotbal a Somaliei castiga cupa mondiala), iar copila… am facut comparatia mai sus.
Desigur, sunt alte familii care aleg sa isi foloseasca celalalt testicul si sa nasca un baiat, mandru si falic ca un molid, in jurul caruia intotdeauna vor roi toti ce ii doresc banii… si atat. Va face sex inaintea celorlalti pentru ca in turma, el este capetenia ce va duce la cucerirea libertatii si anume: incalcarea legii de fiecare data cand are ocazia (pentru ca tati are bani si mami il satisface pe seful de post al sectiei numarul 1 din oras), conduce automobile fara permis (cum isi permit autoritatile sa ii ceara lui permisul? Pai ei nu stiu din ce familie face parte? Eh, pe dracu’! va vorbi tata-su cu Dumnezeu sa ii arunce in iad. Las’ ca vad ei cine’i smecher cu adevarat!), violeaza fara a se simti vreodata vinovat, calca in picioare pe cei ce nu sunt la nivelul lui, consuma droguri si mai ales! vinde celor din jur (pentru ca asa trebuie traita viata – la nivel maxim iuhuuuu!), si, mai ales, nu in ultimul rand, copiaza la examenul de bacalaureat iar profesorii supraveghetori se confunda usor cu femeile de servici ce ii aseaza chiar fituica mai aproape de ochii sai perfecti. Astfel, ajunge sa faca o facultate, si, in cel mai scurt timp ajunge maneger la cel mai mare casino din Bucuresti, asta ca un job inainte de a termina facultatea, iar dupa ce isi da licenta (Dumnezeu stie cum!) va fi un mai mare si prea-bine cunoscut doctor in stiinte!
The center of this world… they!

Cantecul Pamantului

Statea – in mijlocul campului – privind atent spre cladirea inaltata la vreo treizeci de metri distanta de el, o cladire ce infatisa o gara amarata, loc acoperit pentru cersetorii ce se nascusera in urma cu cateva decenii. Nu era deloc o cladire aratoasa ce i-ar fi trezit interesul si care i-ar fi putut starni atractia. Un singur toc mai avea ferestre de sticla, restul fiind acoperite ori cu cartoane, ori lasate in voia sortii, ca o cale pentru vantul rece ce batea adeseori printre spicele de grau si buruieni ce se intindeau de-o parte si de alta a celor doua linii ferate paralelizate pana undeva in orizont unde se serpuiau odata cu soseaua ce cotea la dreapta. Parea ca este o sosea importanta.
In maini nu avea nimic, insa umarul stang ii simtea ceva greutate, nu insuportabila, dar destul de suparatoare. Parca nu o dorea acolo unde era. Ranita pe care o tot purta dupa el intotdeauna continea ceva, insa niciodata nu se stia ce era atat de important.
Erau vreo doi oameni in jurul sau, ce se indepartau insa catre sosea, ca si cand ar fi coborat deja dintr-un tren. Ce tren? Ca el asta astepta… Degeaba isi punea intrebari daca le tinea doar pentru el. Poate ca ar fi trebuit sa le spuna mai tare. Siluetele disparura in spatele acelei cladiri darapanate, asteptand probabil o cursa pana inspre cel mai apropiat oras. Nu puteau merge cu trenul? De aceea exista acele cai ferate… Dar de ce te intereseaza pe tine? Tu iti astepti propriul tren peste propria viata.
Un singur lucru ii atrage atentia, si anume culoarea si greutatea cerului, ce parea ca se incheaga strict deasupra lui. Intregul camp era inghitit de acelasi nor deloc prietenos, inversunat de aceleasi rafale puternice de vant rece de toamna, anuntandu-se o miraculoasa furtuna de sfarsit de vara ce se lasase vazuta in ultima vreme de nenumarate ori. Ochii i se bulbucara usor, iar treptat, inima incepu sa i-o ia la trap. Intotdeauna ii fusese teama de furtuni, mai ales de fulgere si tunete, frica ce o luase de la mama lui, care, in vremurile trecute, ar fi fost in stare sa se zideasca in interiorul unei cladiri pentru a se feri de acele autonomii violente ale furtunilor de vara. El nu era chiar asa exagerat, insa mintea ii lucra destul de repede in momentul in care ramanea descoperit sub o asemenea vreme.
Si… da! Vreau!
Nu lua in seama parul ce i se tot zbatea inainte ochilor sai ce il usturau de la atatea rafale de praf, incercand sa isi hipnotizeze miscarile pentru a gasi o solutie. Nu era o idee prea buna, mai ales ca mintea lui deja incepuse sa deseneze fel si fel de povesti din amintiri ca cea in care fetita este trasnita in mijlocul unei livezi de ciresi, chiar prinsa de o furtuna asemanatoare. Apoi povestile continuau. Se spunea ca daca in picioare porti cizme de cauciuc, nu se intampla absolut nimic. Bunicul unui prieten de-al sau a incercat asta… tinand in mana un lant de bicicleta. Nemuritorul, ce sa zic?! Desi auzea tot felul de astfel de povestiri, pe acele meleaguri in care el copilarise – si de pe care teritoriu se intorcea chiar in acea dupa-amiaza, seara – erau din ce in ce mai multe morminte si cruci inaltate in memoria persoanelor ucise de furtunile de vara si de descarcarile electrice ale acestora. Nu vroia sa fie el urmatorul, insa nici sa se cufunde in interiorul acelei gari intunecate ce parea ca ii face semne erotice cu degetul. Gara aia imputita nu avea peron si nici casa de bilete. Era doar o cladire darapanata a carei nume este “gara” doar pentru faptul ca la cativa metri de ea, opreste un tren.
Logica CFR-ului nu poate fi inteleasa de un biet muritor.
Daca nu ar fi fost acei cativa pereti asezati fara un prea mare sens, cat si acel acoperis caruia parca ii lipseau cateva tigle, acea zona s-ar fi putut numi fara doar si poate o halta care pe timp de noapte ar fi devenit foarte usor confundata cu un camp peste care mai trecea din cand in cand un tren, ce oprea plictisit, din care un om sau doi (betivi) coborau pentru a-si continua miraculoasa calatorie catre alte meleaguri pe soseaua ce se unea in T cu cea principala de mai devreme, si ce se continua pana undeva in adancul acelei depresiuni. Daca nu ar fi fost cele doua bariere colorate cu siguranta in acea zona s-ar fi produs nenumarate accidente de care nimanui nu i-ar fi pasat. Si ce? O masina sau doua lovita nu face mare lucru, si mai ales, oameni mor la fiecare zece secunde pe acest pamant, altii se nasc si tot asa. De ce ne-am bate capul cu un accident razlet la o bariera de halta care oricum nu este prea circulata nici din punctul de vedere al CFR-ului, nici din punctul de vedere al automobilelor. Cea amintita in acest paragraf… ar fi o zi normala. Cu tot cu morti, vii, intuneric…
Ziua pe care el o traieste acum insa, nu este nici pe departe una peste care sa treci cu ochii inchisi.
Si el a incercat acelasi lucru.
Nu i-a iesit…
Pentru ca acei nori voluptosi se zbateau din barbile lor albe si stufoase pentru a napazi peste acele meleaguri jilave, inundate de ale lor lacrimi, intr-o armonie haotica, anorexica si nervoasa, precedand acel preludiu al negrului de lumina in plina zi, chiar in momentele in care Soarele isi prezinta puterea pe vazduhul, odata pur si clar. Acum toate acestea sunt acoperite de aceeasi rautate rasunatoare si infundata in acelasi timp, intr-o goliciune inestetica si perfecta ce v-a sa-ti fure ochii – nu neaparat in izbucnire de frumusete – si sa te hipnotizeze multa vreme din acel moment. Ca o capcana, asa se prezenta. Ca o capcana… tot a ciclului normal al naturii. Neputincios in fata acestei explozii de forma, ramai imobilizat pana acei nori au sa-si puna bratele peste mintea, trupul si sufletul sau, aruncandu-le pe toate trei in acelasi abis de nedorire. Te vei zbate si tu la fel ca acele aripi ai norilor cenusii ce scuipa flacari de ploaie peste pamantul negru si inecat in lacrimi atmosferice.
Nu.
Nu i-a iesit.
Baiatul priveste in cele din urma speriat in jurul sau, desprins cu greu din acea capcana intinsa de imaginea miscatoare ce il invaluise. Se parea ca in zona nu se mai afla niciun om, toti ascunzandu-se in acea cladire darapanata, ori asteptand pe marginea soselei principale o sursa de decolare din acea zona.
Automobile treceau, insa niciunul din dorinta de a mai lua ceva calatori. Totusi ei gesticulau.
Baiatul inoata si el prin iarba de pe marginea cailor ferate, ajungand in cele din urma pe peronul de pe partea strazii principale, inainte ca acel mic val de apa sa il prinda de calcaie. Picaturile de ploaie se izbeau din ce in ce mai violent de sol, formand deja un strat netrebnic de umezeala. Nu priveste inapoi, si se strecoara prin acele cotituri de gard din plasa, pana langa cativa oameni ce asteptau ca cineva sa opreasca pentru a-i lua la ocazie. Chiar si pe acea vreme, sufletele proscrisilor de pe patru roti, erau la fel de haine. Insa necunoscutii radeau de fiecare data cand o masina trecea pe langa ei, nedand semne ca ar opri. Tanarul se opreste chiar langa unul din ei, care deja renuntase sa isi mai traga intreaga gluga pe cap, lasandu-si fruntea chelita in bataia furtunii. Picaturile i se scurgea peste ridurile imbatranite, varful nasului cocarjat, si buzele simple de om muncitor, pierzandu-se undeva in imagine peste restul voalurilor de ploaie de pretutindeni. Tanarul il privea mirat, incercand sa inteleaga daca rade dintr-un motiv anume, sau pur si simplu este nebun.
-Asteptai de mult? intreaba.
-Nu, tinere. Am venit cu acelasi tren.
Degetele lui batatorite si groase, ce nu mai puteau sta drepte dupa o viata plina de munca, continuau sa faca semne lejere automobilelor ce treceau pe prima banda a soselei.
-Nu opreste nimeni, nici macar pe vremea asta…
-Asa se pare. Dar nu ma grabesc.
Ochii baiatului se rotira din nou catre vazduhul incarcat ce parea ca nu a inaintat din locul in care trenul oprise in urma cu cateva minute (spun asa, pentru ca in zona dinspre strada, norii nu pareau a fi la fel de intunecati, chiar daca ploaia siroia in aceeasi nuanta).
Un automobil rosu, nu stiu ce marca era, isi izbeste cauciucurile de o baltoaca ce se tot marea de pe marginea soselei, improscand violent persoanele ce asteptau la ocazie, fapt ce il determina pe baiat sa injure printre dinti si sa se indeparteze de acel loc. Cu teama fata de sunetele violente ale furtunii, tanarul se adaposteste pe marginea cladirii darapanate ce parea ca mai acopera alti cativa necunoscuti ce probabil asteptau un alt traseu. Erau trei sau patru barbati, la fel de “muncitori” ca si cei doi de pe marginea soselei. Pentru cateva momente, baiatul avu impresia ca acestia pufnira intr-un ras violent in momentul in care automobilul rosu ii improscara pe cei de pe margine cu aceeasi apa pe care o simteau picand din cer. Ei erau uscati, nici macar atinsi de acele picaturi. Baiatul se opreste langa ei, avand in continuare impresia ca este in continuare batut de ploaie. Cate o rafala de vant arunca o serie de picaturi asupra lui, facandu-l sa inchida ochii de cateva ori. Necunoscutii de sub marginea de acoperis se indepartara de el, incercand sa se pastreze curati si uscati.
-De ce iti este teama? intreaba unul din ei, aruncandu-i tanarului o privire nu tocmai prietenoasa, parca putin ingamfata si superioara.
-Poftim?
-Furtuna este pe cale sa se opreasca, iar Apocalipsa nu are cum sa vina acum. Este prea devreme…
Tanarul privi in jurul sau, apoi spune confuz:
-Nu inteleg…
-Priveste! Norii s-au spart!
Apoi isi arunca ochii pe cer si observa exact deasupra cailor ferate, haltii in care oprise trenul cu care venise, o gaura in acea plapuma de nori, in care se revarsa toata furia furtunii, apa ce inundase solul, valurile si aripile negriciosilor ce se zbatusera violent vreme de – poate un sfert de ora – preluand calea catre o alta dimensiune paralela ce probabil se afla in spatele acelei perdele. Tot acest proces dureaza cateva minute, timp dupa care intregul cer revine la normal, acoperit de o pacla cetoasa cenusie, linistita, tacuta, ce nu avea sa stoarca nicio lacrima, niciun vuiet, niciun sunet.
-Acum vine si trenul tau… Pleaca!
Stia ca vorbele necunoscutului nu erau deloc prietenoase, iar plecarea lui reprezenta o favoare pentru cei aflati sub acoperis. Prezenta lui acolo nu le priise.
Tanarul facu cativa pasi in laturi, apoi facu cale intoarsa pe drumul ce il urmase mai devreme, pentru a ajunge in final in acelasi loc de unde plecase. De undeva dinspre munti venise un tren, cu cateva vagoane, asemanator din exterior cu cel cu care venise. Din exterior. Nu avea multe vagoane… doua, sau trei… din exterior, apoi parca acea locomotiva, nu parea a fi prea moderna. Avu impresia pentru moment ca este ceva pe aburi. Din exterior… Tot din exterior, culoarea aia spalacita si imputita nu putea patina bine pe restul imaginii. Nu era nici un albastru, nici un verde… din exterior, se parea a fi un bleu-marin ruginit, poate un pic prea mult catre un cenusiu impotent. Din exterior se vedea ceva lume, nu foarte multa, doi, trei in picioare, insi ce probabil vroiau sa fumeze si nu doreau sa improaste pe toata lumea cu placerea lor inexistenta. Nu distingea aglomeratie, iar asta era un lucru bun pentru ca dorea un loc linistit – din exterior – in care sa stea pentru a-si linisti mintile. Nu dorea sa se impiedice in urmatoarele statii pana in oras de cersetori, aurolaci sau tigani certareti care sa ii strice mai rau decat erau deja, gandurile – din exterior – si starea. DIN EXTERIOR DIN EXTERIOR DIN EXTERIOR DIN EXTERIOR DIN EXTERIOR DIN EXTERIOR DIN EXTERIOR DIN EXTERIOR…
Trenul se opri si tanarul nu digera acel sunet pe care nu il auzise, insa pe care mintea sa il percepuse. Era acelasi sunet greoi de locomotiva care isi trage haturile pentru a se instala in gara/halta/loc pentru ca acei calatori ce vor sa coboare sa coboare, iar cei ce vor sa vina sa urce, iar cei ce vor sa ramana sa stea nemiscati in interiorul vagoanelor. Nu erau multe, precum am zis. Deci nici prea multi oameni. Pe acel traseu niciodata nu au fost, iar majoritatea se modernizase, isi achizitionase automobile cu care faceau naveta inspre oras ori inspre zonele industriale din zona. Sudul judetului era plin de astfel de zone. Se putea spune ca nu existau suficienti oameni pentru a le tine in frau asa cum ar fi trebuit, salivand dupa forta de munca. Insa lenea mintii lor era cu mult prea mare, iar mandria o arma puternica a umanitatii, chiar si in acel vis, comunist as putea spune, pentru ca se pare ca doar acolo se mai munceste. In comunism si in prag de foamete, atunci cand ne ajunge cutitul la os. Usile vagoanelor se deschid, insa nu foarte multi oameni aleg sa coboare din acestea. Majoritatea isi scoteau testele in exterior (din nou) pentru a privi dupa vreo fustita nou-aparuta, ori dupa vreo persoana ce iesea din tiparul lor. De asemenea, se retrageau in acelasi mod simplu si inutil. Tanarul insa parea ca iese din tiparul acestora, iar lucrul acesta nu era intocmai agreat. Cauta din priviri o usa la care sa nu fie nimeni si urca treptele imense ale vagonului, trezindu-se in holul acestuia, spre natura lui scarbita, populata exact de oamenii de care el se ferea: cersetori, aurolaci, plebea societatii ce se scalda intr-o mizerie de nedescris, cu anticorpi mai tari ca cei pe care ii dezvolta antibioticul. Imediat, ca intotdeauna, tanarul este atintit de privirile lor golase. Baiatul se prefacu ca nu vede acest fapt si incepu imediat sa isi caute o cale catre un alt vagon, poate mai putin populat. Era inconjurat de patru usi de acces, toate asezate sub forma de puncte cardinale, dinspre care se pornea cate un vagon. Parea ca se afla in centrul unui X, forma trenului devenind un lucru prea putin important (ce imagine v-ati format?). Dintre cele trei usi, una singura parea a fi ceva mai speciala, pentru ca accesul la ea se facea prin urcarea a catorva trepte, ceea ce insemna ca acel vagon era ceva mai inalt.
In urmatorul moment, se auzi fluieratul trenului, apoi sunetul sinelor si a cailor ferate, a fiarelor si a celorlalte mizerii ce formau mijlocul de transport, echilibrul corpului devenind un pic cam greu de mentinut. Baiatul se prinde de marginea geamului langa care se afla, geam ce in urma cu cateva zeci de secunde era o usa, chiar usa pe care urcase el. In partea opusa, se afla o tiganca ce isi tinea la san plodul, alaptandu-l, colorata in aceeasi maniera traditionala cu care ii invatasera pe cei din jur in atatea decenii de cand convietuiau impreuna. La cativa pasi de ea, doi tigani mustaciosi isi scuturau scrumul de tigare peste pantofii albi si murdari pe care ii purtau, bolborosind in limba lor aceleasi cuvinte cu greutate. In acel semi-hol de vagon se mai aflau doi aurolaci de varste mici, un cersetor batran, cu barba colorata, si un pazni, un majordom din trecut, ce statea nemiscat langa usa din spatele treptelor din lemn, ce dadea in acel vagon ce parea a fi mai linistit. Tanarul nu mai cerceta restul existentei din jurul sau, facand pasii rapizi catre acea usa. Isi arunca ochii pe fereastra intacta, observand cu placere canapelele curate ale compartimentelor, vagonul nu foarte aglomerat, populat cu fete linistite si culte, imagine ce se contura in mintea lui ca fiind locul prielnic pentru restul calatoriei. Intinde mana catre manerele ce aveau sa deschisa usa, insa majordomul il opri, privindu-l de sus.
-Aici e clasa intai!
Tanarul isi retrage mana, privindu-l cu ochii bulbucati.
A inteles mesajul inca din prima secunda. Isi mai arunca odata privirea in jurul sau, observand cu stupoare oamenii in randul carora avea sa stea pana la finalul calatoriei. Nu era mult… vreo patruzeci de minute de mers in acel haos.
Ii era oare teama? Scarba? Neplacerea creata de acel majordom imputit. Da’ pan’ la urma ce cauta el acolo, in acel tren? Ba era controlor, dar nu controla pe nimeni; ba paznic; ba servitor! ? cu toate astea, s-a pus intre el si linistea din celalalt vagon.
Nu avea de gand sa se certe cu el. Nu era cazul, iar baiatul nu era genul.
Asa ca se retrage si se aseaza intr-un colt ramas liber, asteptand ca timpul sa treaca mai repede.
Nu a ales niciunul dintre celelalte vagoane, pentru ca trenul fiind asezat in forma de X nu era sigur ca toate ajung in aceeasi destinatie.

...si priveam cu dispret (fragment)

Doi dintre soldatii care privisera ceea ce se intamplase in acea camera, isi umplura camasile si jachetele militaresti de voma acra si albicioasa. Din spatele usii pe care cei doi iesira, se auzeau in continuare rasetele innecate ale generalului, care urla din cand in cand (din ce in ce mai disperat):
-Baa! Aduceti-l pe popa! Acum! Popa sa vina la mine!
Iar cei doi ce iesira nu erau cei ce aveau sa il cheme pe preot.
Acestia iesira pentru ca nu au putut suporta acea imagine dezastruoasa ce se petrecea si dezvolta intre acei patru pereti.
-Popa, baaa! Popaaaa!
Iar el tot tipa.
De undeva de pe treptele de la demisol, dinspre camaruta in care preotul dormea, acesta vine in fuga, tragandu-si mantia pe el si asezandu-si gulerul, oprindu-se in fata celor doi soldati ce stateau aplecati cu gurile pline de voma, intrebandu-i speriat ce se intampla. Acestia nu reusira sa articuleze prea multe cuvinte, facand semn catre usa micuta de lemn din spatele lor.
Preotul isi facu cruce si bombani indeajuns de tare cat cei doi sa auda:
-Ce-o mai fi facut si turbatul asta, Doamne-iarta-ma!?
Apoi se indreapta catre usa, deschizand-o cu umarul speriat.
-Preotele! Ia-uite aici faza! reusi generalul sa bolboroseasca printre hohotele de ras.
-Ce ai facut, ma?
-Uita-te, ma, uita-te!
Preotul isi muta ochii prin camera goala, oprindu-se undeva in peretele opus, perete de sticla in spatele caruia, intr-un paralelipiped ca un acvariu, se zbateau cateva trupuri cunoscute mai devreme, asezate intr-un mod dezgustator, si, in acelasi timp, pentru general, destul de amuzant.
-Ai vazut “The Human Centiped”?
-Ce-i ala, ma?
-Filmul, ma, tampitule!
Preotul nu reusi sa articuleze un raspuns pentru ultima intrebare, ochii fiindu-i tulburati de imaginea dezgustatoare ce se desfasura in fata lui.
Grupul de homosexuali adusi in acea zi, erau lipiti unul de altul dupa modelul filmului amintit de general, un film suficient de bolnav cat sa iste intrebari despre normalitatea si sanatatea psihica a scenaristului. Acesta totusi, lasase intamplarea la nivel de fictiune, de ideea. Badea, o pusese in aplicare. Un sir de barbati lipiti unul de altul cu gurile de anusul celuilalt, intr-o conformitate exacta, astfel incat, fecalele sa nu poata strabate alt drum in afara de cel al trupului urmator. Toti aveau sa inghita acel rahat dandu-l mai departe urmatorului.
-Esti tampit la cap? tipa dezgustat preotul acoperindu-si ochii. De unde dracului – Doamne iarta-ma! – ti-a venit ideea asta tampita?
-N-ai vazut filmul! Nu stii ce pierzi!
-Esti beat?
-Nu inca… raspunde generalul izbind cutia de bere din mana de peretele din stanga sa.
-Cum poti face asa ceva?
-Ei tot timpul au avut o legatura anala unul cu celalalt, asa ca eu ma asigur sa aiba ce isi doresc ei si pe viitor, nu? Tu nu crezi ca am dreptate?
-Esti bolnav!
-Doar eu?