Orasul tacerii (fragment)

1

Sticla era rece, mai rece ca de obicei, insa o ardoare ciudata ii mangaia pielea ridata. Palmele ii erau murdare, iar degetele-i umflate. Nu era deloc o senzatie placuta, tinand cont ca de fiecare data cand isi indoia incheieturile degetelor, acestea se albeau stralucitor, strangand pielea in jurul oaselor. I se umflasera degetele…
Asa i se intampla de fiecare data cand turna prea mult alcool in el.
Probabil ficatul…sau rinichii…
Nu prea ii pasa.
Imaginea din exteriorul camerei se derula progresiv si neplacut, nu monoton, ci enervant, facandu-i lumea sa se dea peste cap. Blocurile orasului, asezate ca niste caramizi de catre un zidar orb, care mai de care mai inalte, cladiri asezate printre parcari construite in zig-zag, unele imprejmuite de copaci uscati stropiti de apa si mangaiati de vantul rece si sec ce adia in atmosfera. Soselele erau circulate in aceeasi viteza precum documentarele de pe Discovery sintetizau in cateva secunde trecerea norilor si schimbarile atmosferice ale unei intregi zile africane. Automobile blocate in intersectii, soferi nervosi ce isi aratau adevaratele chipuri intunecate, pietoni ce se strecurau grabiti printre calestile de pe strazi, semafoare ce palpaiau de la rosu la verde inutil, putini fiind cei ce mai respectau regulile. Intr-adevar, regulile erau facute pentru a fi incalcate… Cerul era plumburiu, monoton si depresiv, conturand perfect starea orasului. Priviri triste aruncate din partea Domnului… triste… lacrimi ce se pregateau sa inunde strazile aglomerate ale zonei centrale si parcarile aproape goale ale cartierelor inghesuite din jur. Lacrimi sarate si mizere.
Blasfemic.
Blasfemic, imaginile se suprapuneau formand o pictura neplacuta, atacata de injuraturi sub forma de rugaciune plecate catre Creeatorul care printr-o miscare de mana, stricase intreaga creeatie. Poate un scurt-circuit avea sa readuca totul la normal. Poate ca pe panza inca umeda avea sa se astearna din nou culori calde si vesele, ce ar fi dat sens miscarii in zig-zag a oamenilor ce se priveau inca cu ura. Altii plangeau in cutiile lor de chibrituri, iar unii priveau in gol fericirea altora, fericire inexistenta pentru cei ce o dobandeau, totul coborandu-se la nivelul unui iluzii.
Era doar o imagine normala a unui sfarsit de toamna rece. Asa fusese si in urma cu un an, si in urma cu doi, trei, patru… Asa a fost dintotdeauna. Nu asta il deranja pe el…
Imaginea respectiva o vazuse de atatea ori si niciodata nu il deranjase. Se rezuma in a stramba din nas si a trage jaluzelele verticale pentru a acoperi esecul Creatorului in sfarsitul de toamna respectiv. Acelasi peisaj ce se schimba doar pe timp de noapte, cand lumina artificiala lumina fatadele blocurilor, iesirile din parcare si intreaga zona centrala, lasand in intunericul dens parcurile cu mai multa vegetatie; pe timp de vara, cand cladirile monotone erau acoperite de o verdeata placuta, iar Soarele stralucea puternic dinspre est, mangaind formele si prelungindu-si razele sclipitoare pe acoperisurile solare din cartierul ce marginea nordul grupului de blocuri turn in care baiatul cu mainile umflate locuia; si pe timp de ploaie de vara, cand cerul era brazdat de fulgere incredibile, ce rupeau parca stratul de ozon, ce biciuiau cu brutalitate solul si scuipau venin jilav peste plopii inalti din colturile parcarilor.
Era o imagine normala, de uzura…
Nu si-atunci.
Elementul din mijlocul peisajului ce se oglindea in ochii lui caprui, il deranja, il intrista, il ingrozea...
Printre acele linii atent crestate, unite in colturi de diferite unghiuri, patrate suprapuse de diferite dimensiuni, inconjurate de forme fara noima, se afla aceasta incrucisare de linii ce infatisa un lucru inspaimantator.
O cruce.
O cruce aflata in mijlocul peisajului, undeva deasupra cladirilor orasului.
Parea a fi de dimensiuni mari, mult mai mari decat ar fi fost normal. Era asezata intr-un mod regesc, ca si cand ar fi condus acele cladiri inghitind umanitatea in cel mai urat cosmar al ei. Era o cruce din lemn, lemn macinat de timp, fara linii prea clare, dar vizibile. Ceea ce era terifiant insa, reprezenta inceputul cosmarului pentru tanarul ce mangaia din priviri conturul literelor inscriptionate pe cruce. Era un nume de fata pe care el il cunostea. Ii rasuna cu atata putere in subconstient, incat astepta ca din clipa in clipa timpanele sa ii explodeze, un val de durere interioara avand sa ii cotropeasca trupul si mintea.
Era acel nume pe care el il adora cu pretul vietii.
Era acel nume ce ii umbrise viata intr-un mod placut atata amar de vreme.
Ce cauta acel nume pe scandurile crucii?
Palmele incepura sa ii tremure, semn ca degetele aveau sa se desumfle in curand. Isi stinge atingerea de pe suprafata geamului, ducandu-si palmele la ochi. Nu putea accepta imaginea ce se afisa in fata lui. Isi incordeaza maxilarele pana cand o serie de scrasnituri se auzira, pentru ca apoi sa isi sprijine fruntea de sticla rece ce mai devreme ii racorise palmele.
Momentul de liniste fu spart de vocea ce isi facuse aparitia in bucatarie, brusc si suav precum patrunsese in viata baiatului. Era vocea ei, fata a carei nume era inscriptionat pe crucea desenata in mijlocul cerului.
-Neata’, Ovidiu!
Baiatul se intoarce si priveste trupul divin ce pasi pe gresia rece a bucatariei. Fata isi lua un pahar de pe masa pe care il umple cu apa minerala din sticla abia scoasa din frigider. Lua o inghititura scurta, apoi isi atinti privirea asupra iubitului ei. Isi dadu seama ca ceva nu era in regula, insa nu starui cu prea multe intrebari, reactionand la obiect.
Ovidiu nu raspunde continuand sa priveasca trupul gol ce se afisa in fata lui.
In acea dimineata, Roxana nu purta decat chiloti albastri. Avea pielea neteda si placut inrosita, sanii rotunzi si perfect modelati, abdomenul plat si atragator, parul desfacut, siroind peste umeri, pana aproape de buric.
-Cum vrei tu, spune ea punand paharul pe masa. Vii in pat? E devreme.
Ovidiu priveste ceasul de pe peretele din fata lui, apoi isi cobori privirea asupra ei. Intr-adevar, era devreme.
-Vezi? Pe de-asupra mai e si sambata, continua Roxana cu o voce usor sarcastica. Deci, cand iti revi, daca doresti, intoarce-te in pat.
Inainte sa iasa din bucatarie, fata isi arunca privirea peste umerii baiatului, undeva in spatele acestuia. Izbeste cu ochii sai peisajul ce se desfasura afara, apoi stramba din nas, incruntandu-se.
-Ce urat e afara…
Si dispare.
Ovidiu isi paraliza ochii inspre usa incaperii, gandindu-se la crucea ce probabil inca domnea pe cer, deasupra orasului, avand in continuare inscriptionat numele complet al Roxanei.
Doar eu vad rahatul asta?!