Trup de Sticla (fragment)

1

“Vino cât mai repede la mine, te rog!”
O parte din ultimele ei cuvinte.
Fără sens… Fără oprire… Totalmente repetate.
“Vino cât mai repede la mine, te rog!”
“Nu-mi vine să cred ce se întâmplă, e un coşmar!”
“Deja am început să tremur…”
Şi a continuat.
“Vino, te rog!”
Iar eu m-am dus…

2

-Vino cât mai repede la mine, te rog! îi ziceam cu vocea tremurând şi cu doze de lacrimi gata să iasă în văzul lumii.
Priveam monitorul computerului şi încercam să mă fac să cred că nu este adevărată acea pală a realităţii. Chiar de mi se demonstra contrariul… acel demon nu avea nici-un drept să vină după mine.
Totuşi o făcea.
-Vino cât mai repede la mine, te rog!
Tot repetam.
Iar el se chinuia să înţeleagă reacţia mea, deşi era aproape imposibil, pentru că nu făceam altceva decât să repet nişte cuvinte ca o poruncă, dupa o discuţie, aparent, fără importanţă, legată de o persoană ce nu trebuia să ajungă din nou la mine.
-Nu-mi vine să cred ce se întâmplă, e un coşmar…
-Linişteşte-te! Într-o jumătate de oră sunt la tine!
“Sper ca o jumătate de oră să nu fie prea mult…”
-Deja am început să tremur…
Eu tot repetam tremurând cuvinte fără sens, iar el a închis telefonul apucând drumul către apartamentul meu.
Eu continuam să repet…
El nu mă mai putea auzi.

3

Îşi cumpărase acei tenişi negri de curând. Îi găsise undeva la reduceri şi nu vroia să rateze ocazia. Aparţineau unei firme destul de bune, cunoscute în acel oraş în care moda mai în fiecare perioadă o lua razna, trecând cu uşurinţă de la o stare la alta, cu sau fără explicaţie. Nu conta dacă te prinde ceea ce porţi, important e să ai şi tu acel tip de blugi pe care cel de lângă îl poartă, sau îţi expui aceeaşi combinaţie dintr-o şapcă şi o cămaşă în carouri precum ai văzut tu la un gagiu în troleu.
El, chiar dacă nu făcea parte din categoria celor care se modeleaza dupa cum bate vântul prin magazinele oraşului, făcuse o pasiune pentru acel tip de tenişi. Aveau o formă diferită, iar modelele erau pe departe cele mai bune din oraş.
Talpa neagră a tenişilor se lipi de la primi paşi făcuţi în cameră, peste balta formată de lichidul alb şi vâscos scurs dintr-o cutie de lapte ce probabil picase de pe noptiera din apropierea uşii.
Muzica încă mai dansa în interiorul camerei luminate puternic de Soarele ce clipocea feroce undeva în dreptul ferestrei, ca şi când era destinat ca tânărul să vadă întreaga imagine macabră ce se autodesena la doar caţiva paşi de el. Veioza avea arborele spart, aruncată undeva într-un colţ de cameră, cu cablul acumulator târât după ea. În mijlocul camerei se afla o pernă cu îmbrăcătura sfâşâiată, iar lângă aceasta bucăţi dintr-un pahar ce avuse ceva lichid în el în momentul impactului cu şifonierul, care şi el părea destul de răvăşit.
În pat, printre aşternuturile deranjate, se întindea trupul ei neînsufleţit.
Avea ochii goi şi înroşiţi, buzele pierdute de culoare, iar în jurul gâtului se formase o pată vânătă ce parcă modela două palme. Mâna dreaptă îi atârna nefiresc, degetele-i atingând podeaua.
În acea cameră se dăduse o adevărată luptă, iar totul se finalizase prin strangularea tinerei brunete cu ochi de turcoaz ai cărei ochelari de vedere zăceau sparţi undeva alături.

1

Norul cenuşiu ce se abătuse asupra oraşului în acea dimineaţă părea că va persista câteva zile bune. Soarele părea inexistent în spatele acelui fundal, iar temperatura scăzuse vizibil din momentul în care un vânt rece adia uşor printre braţele copacilor ce începeau să se golească de frunze.
Ploaia mocănească ce se scurgea către treptele pământului, izbea puternic formele descoperite, creând o simfonie greu de ignorat.
Toamna îşi intrase în drepturi.
Toamna…
E toamnă…
În iarnă avea să se împlinească un an.
-Un an…
Tânărul îşi fixase ochii asupra pozei în urmă cu jumătate de oră, înainte ca vremea să se înrăutăţească. Nu îşi luase umbrela la el, şi deşi ploaia îl deranja destul de tare, nu se putea convinge să plece din faţa mormântului fostei sale iubite.